În pofida multelor probleme pe care le traversează această lume, trăim o perioadă extraordinară din foarte multe puncte vedere. Dacă ne gândim la toate progresele realizate în ultimii ani, este puțin probabil să nu fim mișcați de realizările semenilor noștri, de schimbările care ne-au influențat și ne vor influența viețile de acum încolo. Progresul a existat, există și va exista întotdeauna, ceea ce ne diferențiază este felul cum ne raportăm la el. În artă lucrurile nu sunt deloc diferite, deoarece artiștii sunt întotdeauna atinși de schimbările petrecute în societate, de lucrurile care îi afectează în mod direct pe ei sau, indirect, pe oamenii de lângă ei. Sigur că progresul din mediile artistice este, la rândul său, motiv de dezbateri mai mult sau mai puțin aprinse. Sunetul muzical are patru caracteristici principale: durata, înălțime, intensitate și timbru. Omul de știință și muzicianul Daniel J. Levitin afirmă într-una dintre cărțile sale despre muzică și creier că evoluția muzicii din secolul al XX-lea a fost dominată mai ales de timbru. O parte însemnată din muzicile din ultimul sfert de secol au suferit o serie de diversificări interesante despre care putem să spunem că au reprezentat o continuare a ceea ce s-a petrecut în veacul precedent. Este normal ca aceste direcții să se întâlnească la un moment dat în creația unora dintre artiști. Unul dintre acești artiști care merge pe acest drum este cel despre care vom vorbi astăzi.

Compozitorul și pianistul german apelează în principal la trei direcții sonore care se completează foarte bine. Datorită formării sale în domeniul pianului, scrie și interpretează muzici plecând de la un schelet și musculatură de factură clasică, unde se pot recunoaște ecouri din muzica barocă, clasică sau romantică. Peste aceste coordonate, inserează improvizația muzicală cu ecouri jazzistice, ca o serie vase de sânge al căror scop este să asigure motricitatea și bunul mers al construcției. Până aici nimic nou, evident, mulți fiind muzicienii care au îmbinat cele două direcții muzicale care, în aparență doar, sunt diferite. Pentru a continua analogia, putem spune că a treia coordonată muzicală, cea electronică, este pielea, elementul cel mai „vizibil” și care poate să atragă un altfel de public. Dimensiunea muzicală electronică din actul artistic pe care îl propune Nils Frahm nu este una revoluționară, nicidecum. Sonoritățile electronice pe care le auzim în piesele artistului stabilit în Berlin auzim multe influențe din muzicile anilor 70, 80 sau 90. 

Iată, așadar, cum un artist de succes din prima jumătate a secolului al XXI-lea, își construiește universul sonor din țesătura tradiției muzicale clasice, existente de câteva sute de ani deja în Europa, din muzica de jazz, care, deși tributară într-o anumită măsură muzicii clasice, își are la rândul său propriul parcurs pe continentul nord-american prin tradiția populației afro-americane și din muzica sintetizatoarelor care au creat o nouă tendință prin coloritul lor timbral începând cu ultimele decenii din secolul XX. Sigur că orice fel de combinație este apreciată dacă raportul de ingrediente este pe placul celor care îl degustă. În cazul de față, melodicitatea este cea care primează în fața experimentului iar asta îl situează pe Frahm mai mult în rândul celor care pot atrage categorii mai mari de oameni. 

Din dorința de a-l încadra în anumite categorii, există oameni care afirmă că acest pachet sonor prezentat de Nils Frahm s-ar numi generic neoclasic. Trebuie să amintim faptul că în istoria muzicii neoclasicismul face referire la un curent muzical apărut în prima jumătate a secolului al XX-lea și în care compozitori precum Sergei Prokofiev, Paul Hindemith, Darius Milhaud, Igor Stravinski sau George Enescu au folosit în anumite lucrări un set de reguli specifice perioadei clasice din istoria muzicii, perioadă reprezentată în special de cei trei mari compozitori: Haydn, Mozart și Beethoven. 

Melanjul său foarte bine suprapus și structurat este bazat pe o linie melodică instrumentală foarte ușor de identificat și recunoscut care rămână în zona consonanței, a intervalelor muzicale plăcute urechii. Aceste combinații de intervale muzicale sunt susținute de un travaliu armonic deloc complicat, uneori cu trimiteri mai mult sau mai puțin subtile la compozitori precum Bach sau Albinoni, alteori la compozitorii din perioada romantică. Celor două coordonate suprapuse li se alătură improvizația care apare fie la pian, fie la sintetizatoare. Există situații în care linia melodică este țesută peste o formulă armonico-ritmică ostinată care este generată de sintetizatoare sau secvențatoare, unde acestea repetă aceeași secvență la infinit iar Nils Frahm brodează o melodie peste acestea. Aceste piese merg mai mult în direcția muzicii electronice de dans. 

Ceea ce artistul german prezintă este un fel de fuziune sonoră, dar nu acel tip de fuziune pe care-l auzeam la Miles Davis, Weather Report, Frank Zappa sau Carlos Santana. Este un gen de fuziune în care uneori elementele clasice sunt mai prezente, alteori primează cele din zona jazz-ului sau din zona muzicii electronice. Actul acesta artistic este unul de succes iar dovada constă în faptul că Nils Frahm susține turnee în toată lumea în situații foarte diverse cum ar fi filarmonici, festivaluri de jazz sau dedicate muzicii electronice de dans. Discografia sa cuprinde peste cincisprezece albume.