Am urmărit „Avioane de hârtie”, noul spectacol al Teatrului pentru Copii și Tineret „Căluțul de mare” (intrat în repertoriu în data de 18 mai, ziua premierei) cu inima mică-mică, de teamă, de îngrijorare și cu lacrimile jucându-mi în ochi. În timp ce priveam pe scenă, câteva întrebări m-au urmărit obsesiv. Ce se întâmplă cu copiii atunci când cresc? Încotro le fuge copilăria, cine o gonește? Pentru că ei, copiii din piesa tinerei dramaturge Elise Wilk, nu vor să se maturizeze. Sunt forțați să o facă. De societate, de cei care ar trebui să-i protejeze și să-i iubească mai presus de orice.

Mi-am pus aceste întrebări văzând mai mult de jumătate (aceasta a fost conjunctura) din acest spectacol. Ceea ce nu am reușit să văd pe scenă (prima parte), am „completat” mai târziu, acasă, citind piesa autoarei Elise Wilk, astfel încât mi-am dat seama că regizorul Vitalie Drucec, aflat la a doua colaborare cu teatrul constănțean, a respectat textul piesei și energia acesteia. Mai mult de atât, i-a transmis mesajul intens – ca un strigăt prelung de durere – făcând totodată un lucru extraordinar prin alegerea distribuției. Tinerețea, seriozitatea și pofta de joc a celor șase actori aleși să interpreteze personajele principale au fost punctele forte ale acestui spectacol.

Sergiu Bucur creează un rol remarcabil jucându-l pe Miki, copilul timid, timorat, cu un mic defect de vorbire, ținta batjocurii celorlați.

Actrița Denisa Iova este Lena, o adolescentă care își anesteziază durerea abandonului și abuzului, vânzând senzații fizice interzise, săruturi, în special.

Adi Gheo, un actor cu suflet mare, întruchipează profilul abuzatorului Alex, nelipsit însă de sensibilitate. În același rol joacă Francisc Rotaru.

În umbra lui, încercând să îi facă pe plac, se află Bobo, băiatul care își iubește mai presus de orice bunica, rolul său fiind interpretat de Romulus Samfiroiu.

Cătălina Oțeleanu este Laura, fata conștiincioasă, cu rezultate bune la învățătură, dar care se lasă sedusă de anturaj, ia Leticia Albu o interpretează pe Andra, tânăra îndrăgostită și sensibilă, care își încredințează sufletul jurnalului, ajungând să cadă în depresie atunci când caietul cade în mâinile imaturilor săi colegi de clasă.

Tinerii și-au potrivit cuvintele și gesturile pentru a intra în pielea personajelor interpretate, redându-le cu acuratețe stările.

Spectacolul are o structură filmică, cinematografică. Proiecțiile video de pe fundal sunt microportrete în alb-negru ale celor șase personaje. Veritabile strigăte de ajutor, care ascund sensibilități ascunse, dureri, traume, abandon și o dorință avidă de iubire.

„Avioane de hârtie” abordează teme de actualitate, precum plecarea părinților în străinătate și lăsarea în urmă a copiilor, destrămarea familiilor, sinonimă cu „abandonul” odraslelor, de parcă ar fi „obiecte” nedorite. Bullying-ul este un alt subiect de actualitate disecat cu precizie chirurgicală, pentru a arăta boala care ajunge să macine suflete, atât pe cele ale agresorilor, cât și pe cele ale victimelor.

„Avioane de hârtie” este un spectacol care te răscolește, care nu te lasă indiferent, care te marchează, care te face să-ți pui întrebări, care te îndeamnă să reacționezi, să devii conștient, să acționezi.

Un spectacol care ne învață să ne iubim mai mult copiii, în sensul de a petrece mai mult timp alături de ei, de a le fi aproape atunci când le e greu, de a le fi aliați în luptele de zi cu zi, duse la școală, în curtea școlii, pe terenul de sport, în cartier… Un spectacol care ne dă puterea să-i apărăm și să-i sprijinim, deoarece adolescența vine cu o mulțime de vulnerabilități, dar și cu o nevoie avidă de iubire și de validare. În lipsă de iubire, de înțelegere și de sprijin, adolescența se apară singură, în mod tragic, cu arma în mână. La propriu.

Spectacolul reprezintă o parabolă a copilăriei pierdute. Avioanele de hârtie, pe care le construiește Miki, vorbesc despre dorința fiecăruia de a evolua, de a fi altfel, de a „zbura” cu aripi de Icar, de a ne depăși fragilitatea.

Conceptul scenografic al spectacolului îi aparține lui Adrian Suruceanu, acesta reușind să contureze perfect cadrul angoasant în care se desfășoară acțiunea spectacolului: un teren de baschet, ziduri cu graffiti, garduri din sârme, care devin cadre pentru portrete ale durerii adolescentine.

Coregrafia Oanei Lavinia Pisaroglu subliniază trăirile personajelor, iar light design-ul spectacolului, realizat de Aurel Palade, constă într-un excelent joc de lumini și umbre. Video design-ul, cu rol important în economia spectacolului, este realizat de Francisc Rotaru.

Sursă foto: „Căluțul de mare”