Finalul iernii a venit și cu avanpremiera filmului Queer, regia Luca Guadagnino, pe care l-am experimentat și eu cu ochii întredeschiși la Cinema Elvire Popesco în București. Pot să zic sincer că l-am văzut pentru ca tu să nu mai trebuiască să faci asta niciodată. 

Chiar dacă n-am cum să-l neg ca reper în noul val al cinematografiei italiene, eu unul nu prea îl gust pe Guadagnino atât de tare. Pare mult prea preocupat să scoată hituri mondiale, filme de blockbuster așa, de la Call Me by Your Name încoace. Challengers, nu mai zic. Ok, sport – dragoste – dramă. Dragoste sportivă – dramă. Dramă sportivă – dragoste. Și toate iterațiile posibile, în combinație cu un „prim unsprezece” de colecție. Dacă filmele lui Guadagnino ar fi o echipă de fotbal, cel mai probabil ar fi PSG: dat fiind acest import asiduu de superstaruri, care ia un pic fața demersului de a transmite pe bune ceva ca scop. În realitate, PSG nu prea mai joacă nimica tocmai dată fiind inflația de ego din cabine. Cei mai buni dintre cei mai buni nu pot fi înclaustrați fiabil în economia unui joc worth-watching, că mută atenția de pe joc pe ei, nu mai au nici chimia rezonabilă, pe scurt: fotbalul pierde. Cam așa și pentru filme: din 2017 (pentru Call Me by Your Name), în 2022 (pentru Challengers), iar acum în 2025, în cazul Queer, Guadagnino face rețeta unui well-known face, de data asta cu Daniel Craig (Bond, James Bond) în rol principal. 

Un real regizor hype-beast care călărește cel mai bine valul ultrafacil, comercial, filmele lui devin icoanele unor personalități și cred că-i de-a dreptul măgulitor să poți spune c-ai trecut printr-un proces de lucru alături de el. Adică, Chalemet, Zendaya, acum Craig și (deși nu sunt prezicător), pot anticipa că trendul nu o să se oprească aici. Cu siguranță, actorii-vedetă aleși sunt suficient de talentați încât să poată duce și chiar urca roluri magistrale, canonice, dar la finalul zilei, sunt doar emploiuri fabricate, care nu te mai surprind cu absolut nimica, ci se desfășoară în fața ta ca veritabile masterclassuri plictisitoare de actorie „de bună calitate”, în niște parametri și așa hiperesteți, că de, se poartă, producții 100% Netflix-izabile în lunile imediat următoare. Așadar, Guadagnino a înțeles schema: face lucruri corecte, plăcute, prea estetice, controversate, dar totuși reglate din pâine, filme de popularitate flashy cu identități efemere.

Evident, încă mai putem vorbi de novație la Fellini, și-ncă de secolul trecut citire, cum tot pe valul italian Sorrentino aduce lucruri mult mai curajoase, mult mai coerente, mai scandaloase, controversate, estetice. Și aduce și o greutate în lucru, dar una pe care actorii o depășesc pentru că există altceva, ce aici nu prea avem: sens. 

Luca Guadagnino poate cel mult ultragia comunități întregi cu noul film, pe mai multe paliere, de la cel tehnic la clasicul „ce a vrut să spună autorul”, cu un pitstop atât de in your face la superficialitatea reprezentării dimensiunii sexualității în acest film: estetică, fadă, faux-elitistă, deloc în concordanță cu realitatea. Adică ok, ok, putem da vina un pic și pe roman, sau pe screenplay-ul lui Kuritzkes: suntem prin anii 50, în Mexic și-apoi prin Ecuador, în cartea lui Burroughs. Craig joacă rolul acestui middle-aged queer pimp, în duo cu Drew Starkley (care face o treabă mult mai bună, din punctul meu de vedere). Și aici tot un punct de vedere personal: fostul James Bond devine, pentru filmul în cauză, un emploi fabricat, cum ziceam, dar ajungi să îi confunzi personalitatea grande și bagajul prezumat de experiență din spate cu performanța efectivă, motiv pentru care, eu unul aș prefera un cast care să nu marșeze atât de mult pe ideea de „față cunoscută”. Dar presupun că aici intervine conștiința fabricii netflixiene de hituri pe bandă rulantă. 

Pe ecran ni se desfășoară timp de vreo 2 ore jumate anticiparea nefericită, grobiană a unui softporn à la Room in Rome, care întârzie să se întâmple: dar jocul razelor soarelui, heroina ostentativă și efectele ei adverse, toată călătoria asta inițiatică, pimpuiala, paharele de băutură fină, scenografia spațiilor interioare și exterioare, totul anticipează un singur lucru: sexul. Ca o carcasă foarte frumoasă, dar care nu conține nimica: conflictul e derizoriu și el, filmul are un cutscene la jumate, treaba se mută în jungla sudafricană, unde acest cuplu incert pe care îl luăm de bun așa cum e pleacă în căutarea plantei legendare yahwe. Adică după fantezia estetică italiană, cu toată colorizarea și platitudinea specifice, ajungem într-un faux-Jumanji pe nepusă masă, cu mintea după ayahuasca. 

Că tot ziceam mai sus de Sorrentino, să fie și colaborarea cu casa de producție a Yves Saint Laurent la mijloc, dar dimensiunea estetică ușor cheesy e mult, mult mai bună în cazul acela, în Parthenope. Guadagnino pare să schițeze, pe alocuri, câte ceva din universul de acolo, un pic, când caută liniștea, îndeosebi: cadre lungi, statice, apropiate de supraexpunerea în fotografie, dar totuși nefundamentate într-un fir cât de cât coerent. 

Drogangeala experimentală și revelatoare aduce întrucâtva cu cringe-ul specific videoclipurilor de disco-trance de la începutul anilor 2000, rupe filmul, dar nu departe de ideea de lockscreen pentru windows xp: se scoate pe masă arsenalul celor mai rudimentare efecte/tranziții posibile, într-un dans lung care se vrea performativ/transformativ, inițiatic. 

Și revin și la regizorii care știu să reprezinte mai bine tripurile, că lucrează cu ele cu o mai mare regularitate și, poate, doar poate, înțeleg și dedesubturile inițiatice mai bine: Noe, Carax etc. Dacă am suprapune perfect DMT-ul din Enter the void, spre exemplu, cu DMT-ul din Queer, cel din urmă ar părea doar un prim draft, o imitație, o reprezentare prea naivă pentru ce își propune. Cu toate că eu aproape am devenit 2D în scaun. 

Una peste alta, noul film al lui Luca Guadagnino, Queer, e fix genul ăla de film la care să mergi cu un situationship care e pe terminate. Dacă nu îl termină chiar divergența de opinii pe criteriul ăsta de reprezentare laxă, oricum are total același vibe cu situația în cauză. Superficialitate la discreție. Nimic referențial, nimic autentic, absolut nimic dincolo de estetic, dar o încercare constantă de wholesome-izare a lucrurilor niciodată adresate cum trebuie. Un film comod, de sâmbătă, de canapea, foarte bine manufacturat pentru streaming, foarte bun pentru pus pauze în timpul lui, dar un film care „nu prea mușcă” în niciunul dintre felurile posibile. Demn, desigur, de nominalizări și de premii pentru, poate, cea mai bună imagine , sau, de ce nu, pentru best blowjob scene ever made… și totuși: nici măcar o poveste de vară pe cinste.