(după o poveste inventată)

sursa de inspirație: C’est pas moi, regia Leos Carax

„Carax is gonna make you a fucking junkie and then he is gonna turn you into a fucking buddhist.
No, he is just a friend.” – parafrază din Enter the Void, Gaspar Noe, cu care am identificat câteva simetrii (cel puțin) compoziționale.

Introducere

Bine ați venit în lumea unui cinematograf fantastic, unde povestea se desfășoară într-un univers distorsionat de imagini, emoții și paradoxuri. În acest joc, jucătorii își asumă roluri de căutători ai sensului, explorând tărâmurile fanteziei lui Leos Carax, asemeni personajelor sale flashy, incerte, figuri publice cunoscute, pastișate, dar niciodată el însuși. Niciodată. Mai jos am conceput un board game pentru pasionați, în care jucătorii ideali ar fi Gaspar Noe, Carax și Radu Jude. Nu mai vorbim deja despre un experimentalism, că e outdated termenul. Orice poate intra sub umbrela asta, vezi Kontinental 25 (r. Radu Jude), un film recent distins cu Ursul de Argint, filmat în întregime cu telefonul mobil. Sigur, nu ar fi primul demers de genul, dar ce încerc să punctez aici e că experimentalismul (așa cum era el înțeles înainte) este noul firesc. Firesc-fiasco. C’est pas moi (2024) nu se lasă mai prejos, iar mai jos începe cum ar arăta filmul în discuție dacă ar fi un joc de societate:

(dar ne punem toți ochelari VR, niciunul dintre noi nu suntem noi, în ton cu propunerea filmului)

Obiectivul Jocului

Fiecare jucător va naviga printr-o serie de evenimente absurde și provocări (care i se vor întâmpla și nu i se vor întâmpla în același timp) , având ca scop colectarea „Experiențelor Cinematografice” care le vor permite să își descopere identitatea în universul lui Carax. Experiențele sunt unice pentru fiecare participant, ele nu se pot rezuma, dar nu pentru că ar fi un secret, ci pentru că suferă de o ambiguitate prea mare să fie povestite.

Pentru o expoziție care nu a mai avut loc, Muzeul Pompidou i-a cerut cineastului Carax să răspundă în imagini la această întrebare: „Care este poziția dumneavoastră, Leos Carax?”
El încearcă un răspuns, plin de întrebări.Despre el însuși, despre lumea „lui”.
Nu știu. Dar dacă aș ști, aș spune că…

Leos Carax, C’est pas moi / Nu sunt eu, în premieră mondială la Festival de Cannes 2024. Eseul poetic, cinematografic condensat, dar mult mai vast decât o tonă de alte filme din competițiile 2024 are un je sais exactement quoi care trece spre fascinație pură, pe care ne-o imprimă și nouă, publicului. Că de asta scriu despre el. L-am văzut la Cineum IMAX, în cele mai bune condiții audio-video (de care, sincer, filmul nici că avea nevoie), dar experiența în sine mi-a semănat cu prima oară când am văzut Enter the Void al lui Gaspar Noe, doar că de data asta alt void, alt Noe. Sau poate nici măcar.

Componenta Jocului

Harta Tărâmului: Duală, reprezentând clipe de film cu scenarii variate (baruri psihedelice, colțuri întunecate ale realității, etc.). 

Cărți de Acțiune: Împărțite în categoriile: „Suprarealism”, „Umor Brut”, și „Provocări Politice”.

Discuri de Emoție: Acestea vor determina stările emoționale ale personajelor. Jucătorii folosesc discurile pentru a influența deciziile jocului și interacțiunile cu celelalte personaje.

Mutatis mutandis: Leos Carax găsește o cameră video micuță, cu grain, cu care începe să își filmeze părți ale corpului. Din cele patruzeci și unu de minute, un sfert de oră „aceasta este mâna lui” și alt sfert de oră „acesta este piciorul lui”. Mai avem câteva minute de inserții politice bizar-comice, dar înfricoșătoare: originea evreiască, Holocaustul, Putin, Trump etc. – într-un amalgam nedefinit al intențiilor regizorale reale, dar cu un umor brut, genial, scandalos.

Tokenuri de Experiență: Obținute prin completarea provocărilor și prin descoperirea de noi trăiri cinematografice.

Leos Carax lasă deoparte filmul, cu toate că face o formă ADHD de ciné-vérité (trebuie să știi bine toate regulile ca să le poți încălca pe toate cu efectul scontat de „a reuși”. Dar mai apoi, trebuie să nu-ți propui nici măcar să reușești pentru „a reuși”. Călătoria contează, să fie cât mai distractivă), ca atare: L.C. bagă tranziții textuale colorate și mișcătoare cu proverbe, sau ziceri amuzante (știu că pare că minimizez acuma, dar mi se pare cu adevărat genial, iar asta e forma în care construiește chiar el însuși acest eseu poetic cinematografic), zici că diapozitivizează realul, adică face din orice am putea noi trăi o formă de emoție tip slideshow. Ca un wormhole din Pinball, de pe Windows Xp, alt void (tipic lui Noe) pe care un film poate să-l ducă mai departe în compoziție și în sensul de după sens. [În Lux Aeterna (tot Noe, da, dar similaritățile sunt incredibile și aici), de pildă, persoanele cu epilepsie n-au de ales decât să închidă ochii la final, care are să le fie povestit de cei cu care au venit la cinema și nu au epilepsie. Există și disclaimer pentru asta la început.]

Reguli de Joc

Crearea Personajului: Fiecare jucător va alege un personaj inspirat de filmele lui Carax, cu abilități unice și o poveste de fundal. Sau din Jude, că tot ziceam, sunt simetrizabili în cazul de față.

Rundele de Joc: În fiecare rundă, jucătorii trag o carte de acțiune, alegând să își exploreze aventurile sau să se confrunte cu obstacole absurde, asemeni celor întâlnite în filmele lui Carax (dar nimeni nu se confruntă cu nimic per se, e mai degrabă un trip introspectiv de jumătate de oră).

Spre deosebire de Enter the void, C’est pas moi pare că se duce tot în direcția aia, ideatic, dar nu stimulează atât de mult, nu triggeruiește. Mai degrabă oferă oximoron cinematografic în fiecare cadru desprins și apoi asociat cu următorul cadru ales. Dar are, cu lejeritate, intensitatea unui film de două ore jumate. E și un soi de biopic-hibrid, funcționează naratorial, retoric, dar nu plictisitor, ci cu un discurs foarte inteligent construit, care se susține din spate cu alternanța în imagerie între paradox și evidență. Constant. Fie asistăm la ceva absolut incompatibil (și încercăm critic să ne imaginăm „ce a vrut să spună autorul”, să-i suprainterpretăm ceea ce el poate – și dorește să rămână prăjeală, capriciu), fie asistăm la o demitizare a clișeului prin etos. Un etos al velocității: câtă vreme mintea noastră e ocupată să proceseze o gălăgie de imagini care se suprapun cu o viteză perfect haotică, cineastul din spate știe să imprime post-sens pe retină. Să imprime gânduri abia după film. Asta e cel mai frumos: filmul C’est pas moi nu te lasă să gândești cât îl privești (mai puțin dacă ești campion la cubul rubik și știi a-l face în sub 7 secunde), ci te hiperstimulează, ești constant flash-uit cu content atât de divers, dar cumva regăsit sincretic în ideea unei stări. Te face să simți, să treci prin toată gama de emoții, dar ludic, aparent fără patos. Îți dă în fiecare secundă toată dopamina unui alt film complet, apoi îți arată lingurița cu o lentoare paradoxală, pe care o înțelegi abia când mai crești.

Interacțiuni: Jucătorii pot colabora sau concura între ei, alegând să dezvăluie sau să ascundă părți din experiențele lor. Oricine poate spune adevărul și poate minți în același timp, fără a fi nimic greșit în asta. 

Finalul Jocului: Jocul se încheie atunci când un jucător atinge un număr specific de Experiențe Cinematografice, având ocazia de a povesti călătoria sa și de a dezvălui „Cine sunt eu?” în lumea lui Carax.

Concluzie

C’est pas moi este nu doar un joc, ci o experiență cinematografică în sine, provocându-ne să ne întrebăm despre identitate și sens în fața haosului. Pregătește-te să îți desfășori imaginația și să te pierzi în nebunia creată de Carax. La final, nu este doar despre cine ești, ci despre toți cei pe care îi întâlnești pe parcursul călătoriei tale.

Avem în față un trip cinematografic identitar, pe care nici nu ai puterea să-l rezumi, poți numai să-l vezi și să-l conții. Dar oricum ar fi, nu ești tu, nimeni nu e el. Totul e o meta-reprezentare. Citești până aici și, poate ți-ai dat seama deja, nici jocul propus nu există. Dar se poate face. Cred că despre asta-i vorba. Despre a putea face ce nu se poate face, apoi să scapi basma curată cu asta. Și să-ți mai și iasă. E un demers de vreo 30 de minute de biopic, cum ziceam, încărcat de elemente flashy și foarte confuzant, dar pe care eu unul îl susțin din plin!