În 1930, când apare Leiba Zibal, adaptarea liberă a lui Al. Ștefănescu și Ion Niculescu-Bruna după nuvela O făclie de Paște de Caragiale, pelicula nu are efectul scontat, fiindcă un film mut realizat într-o epocă în care apăruseră deja primele produse artistice sonore era puțin atractiv, deși problematica invocată era mai aproape mentalitar de epoca în care fusese scris textul caragialian (publicat inițial în revista junimistă Convorbiri literare, în numărul XXIII din 1889-1890, apoi în 1892 în volum).
Săptămâna Mare (2024), cel de-al treilea lungmetraj al lui Andrei Cohn, după Acasă la tata (2015) și Arest (2019), și-a avut premiera internațională la Berlinală, în secțiunea Forum. Cohn adaptează liber textul caragialian O făclie de Paște, aducând în prim plan antisemitismul. În distribuția filmului, îi regăsim pe Nicoleta Lefter, Doru Nicolae Bem, Corneliu Ciprian Chiricheș, Mario Gheorghe Dinu. Au trecut mai bine de 130 de ani între momentul publicării nuvelei caragialiene și apariția filmului lui Andrei Cohn, perioadă în care, așa cum observă și Andrei Gorzo pe blogul său, am fost martori la „o escaladare cumplită a antisemitismului european, culminând cu Holocaustul, apoi întemeierea în Palestina a unui stat israelian de tip garnizoană, care s-a consolidat prin împilarea populației palestiniene. Toate astea – culminând cu oribilul atentat terorist Hamas din octombrie 2023 și cu dezlănțuirea criminală de violență militară israeliană care i-a urmat”.
Dacă nuvela lui Caragiale avansează alert, desigur, între limitele unor descrieri care se îngemănează cu prelungirile visului ori cu frigurile de care se îmbolnăvesc toți membrii familiei Zibal, filmul curge mai degrabă liniștit, punctele nodale fiind cele ce surprind atât relația tensionată pe care hangiul o are cu unul dintre foștii angajați, Gheorghe, care îl amenință că va reveni („Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne… Să știi că ți-am făcut și eu socoteala!”), cât și întreaga presiune a mediului (ostilitatea continuă din partea comunității, blamul celorlalți că hangiul îi fură și îi otrăvește). Numai că, spre deosebire de imaginea statică a hangiului din Podeni cu care debutează nuvela lui Caragiale, eroul lui Andrei Cohn, oricât încearcă să păstreze tradițiile, să facă bine în jurul său, este suspectat că are intenții ascunse. Calm, cu o voce blândă, grijuliu cu băiatul și cu soția sa, Sura (intepretată de Nicoleta Lefter), Leiba Zibal (interpretat de Doru Bem) trăiește cu teama pericolului permanent care poate veni din orice direcție. Filmul debutează, de altfel, cu un atac al unui pușcăriaș care scapă din funiile soldaților și o atacă pe Sura, iar oamenii se uită impasibili de pe margine, în vreme ce nuvela caragialiană este marcată de o presiune anamnetică și, întrucâtva, recuperatoare.
Leiba (Doru Bem) este un antreprenor evreu „într-un sat unde oamenii sunt răi și săraci”. Hangiul trăiește cu teamă, fiindcă știe că „oamenii sunt răi și pricinași în Podeni!… Ocări… batjocuri… suduituri… acuzări de otrăvire prin vitriol… Dar amenințările! Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor decât chiar lovitura. Ceea ce muncește acum pe Leiba mai mult decât tremurătura frigurilor este o amenințare.” Hangiul se încăpățânează să supraviețuiască într-un mediul ostil, se acomodează cu presiunea exercitată de context, cu ricanările continue, cu insultele fățișe. Nici chiar agresiunea la adresa soției sale, Sura, nu îl determină să plece, ci caută soluții de unul singur. Rasismul antirom din Aferim! de Radu Jude ori antisemitismul din Săptămâna Mare a lui Andrei Cohn arată o infuzare a prejudecăților și a răului colectiv. Pe fondul antisemitismului în care trăiește hangiul din Podeni (care nu e deloc produs al imaginației sale), Caragiale accentuează frica obsesivă a eroului că va fi atacat de Paști.
Dacă narațiunea este grăbită, aproape stenografică, pelicula lui Andrei Cohn înaintează lent spre epicentrul fricii lui Zibal – „scadența făgăduielii lui Gheorghe…”. Poziția izolată a hanului („în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetățuie; deși terenul e mlăștinos, hanul are zidurile și beciurile bine uscate”) îi amplifică hangiului neputința de a se apăra corespunzător, de aceea, odată cu amenințarea slugii, lui Zibal i se sporesc temerile legate de propria siguranță și de cea a familiei sale.
Frica hangiului Leiba Zibal este amplificată de un atac de friguri, devenind paranoia. Finalul nuvelei devine răspuns la tensiunea care crește exponențial cu imposibilitatea de a se apăra ori cu refuzul autorităților de a-l băga în seamă (în primă fază, îl ironizează, apoi îl acuză că vine vin prost). De aceea, reacția hangiului la agresiune este violentă. În nuvelă, hangiul prinde brațul tâlharului într-o gaură din ușă, ca să îi dea foc: „Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”. În filmul lui Cohn, derapajul psihologic al hangiului îl transformă pe Zibal din victimă în agresor, astfel încât merge acasă la Gheorghiță, baricadează ușa și dă foc casei, cu tot cu mama bătrână a fostei sale slugi.
Gheorghiță (pe care Caragiale îl numește „slugă rea, leneș și obraznic”) este interpretat magistral de Ciprian Chiricheș. Dacă prozatorul clarifică natura eroului („Gheorghe s-a arătat a fi om prea brutal și prea ursuz… suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. Era o slugă rea, leneș și obraznic… și fura.”), regizorul exploatează la maximum posibilitățile artistice ale lui Gheorghe, făcându-l odios și de temut.
Sura (Nicoleta Lefter) e cosmopolită (provine dintr-o familie greco-rusă), mai înțeleaptă și mai așezată decât soțul său. În ciuda faptului că Leiba este înclinat spre fantezii de emigrare în Palestina, Sura e sceptică. Chiar gravidă, muncește cot la cot cu soțul său la han. Dezvoltând complicații (mai ales din cauză că e trântită la pământ de pușcăriașul scăpat de la Golia – scena cu care se deschide pelicula lui Cohn), Leiba refuză să meargă după un doctor ca să nu-i pună viața în pericol lăsând-o singură, dar ea e tot mai slăbită de la o oră la alta („efect horror de tip hanekeian”, așa cum observă Andrei Gorzo foarte plastic).
Directorul de imagine, Andrei Butică, a lucrat ca operator la Moartea domnului Lăzărescu (în regia lui Cristi Puiu, 2006) și Marilena de la P7 (în regia lui Cristian Nemescu, 2006). A colaborat cu Radu Jude încă din 2006, fiind deopotrivă co-scenarist și director de imagine pentru Dimineața (2006), Alexandra (scurtmetraj, 2006). Este directorul de imagine al lungmetrajului Toată lumea din familia noastră (2012), recompensat cu Marele Premiu al Festivalului de Film de la Sarajevo și Trofeul Anonimul IFF. În pelicula lui Andrei Cohn, Andrei Butică dă impresia că frumusețea peisajelor e mai degrabă accidentală. Scenele de interior surprind cadre picturale, cu soții Zibal încadrați în geografia domestică, de uși, ferestre sau oglinzi.
Vestimentația, specifică sfârșitul de secol XIX, este proiectată de Viorica Petrovici.
Săptămâna Mare (Holy Week) de Andrei Cohn este o peliculă extrem de intensă vizual, reactivând un context social vulnerabil. Personajele surprind, pe de o parte, violența feroce a prăzii care se simte încolțită și, pe de altă parte, paroxismul instinctului de supraviețuire.
