Gânduri despre filmul Moromeții 3, r. Stere Gulea

Pe 18 noiembrie am fost la avanpremiera filmului Moromeții 3, regia Stere Gulea, cu Alex Călin, Olimpia Melinte, Mara Bugarin și Horațiu Mălăele, la Cinema City AFI Cotroceni. Evenimentul a fost unul dedicat, seara s-a bucurat de mai multe proiecții, ca atare, filmul a rulat simultan în mai multe săli, pe care le-a și umplut, după estimările mele ochiometrice progresive. Șuvoaie de lume veche și nouă s-au perindat pe acolo, în faux-foaierul cinematografului, în zonele special amenajate pentru fotografii ori la mesele cu gustărele și vin, așteptând să se facă neobișnuita oră de proiecție 19:40, când ne-am împărțit cu toții după „lozuri”. 

Treaba mai complicată se petrecea abia la final, când o parte dintre actori, dar și o parte din echipa tehnică din spate au venit să propovăduiască despre noul Moromeții (și despre ei în și în afara procesului de lucru). Au trebuit bifate toate sălile care au găzduit proiecții, timpul a fost, așadar, destul de scurt și condensat, dar am ținut bine minte două lucruri.

Primul, pe Stere Gulea spunând că abia așteaptă să afle părerile publicului despre film. Și al doilea, tot pe Stere Gulea spunând că acesta va fi ultimul film din seria Moromeții. Chiar așa a spus, a folosit va fi, iar nu a fost, fapt care m-a trimis imediat cu gândul la o posibilitate virtuală ca Stere să vândă franciza, pe care să o preia ulterior alt regizor, care să facă, după cum urmează (vezi seria Apple): Moromeții 3g, Moromeții 4 și 4s, Moromeții 5 și 5s, 6,7,8, Moromeții X, XS ș.a.m.d. Și, pentru a asigura că asta nu-i deloc o răutate, ci mai degrabă o dorință personală de completare, după mine, filmul a avut oarece carențe la nivelul conținutului, anumite plot holes pe firele narative ale personajelor, dar bineînțeles că voi reveni mai în detaliu asupra lor, întrucât le privesc nu ca simple erori sau omisiuni, ci ca pe veritabile invitații. 

Moromeții 3 ar putea trece drept capriciu, sigur, dat fiind că primele două filme ale trilogiei acoperă deja cele două volume ale lui Marin Preda. Unde mai pui că Moromeții 2 face și un soi de remix în final cu elemente din Viața ca o pradă, o altă invitație pe care am văzut-o deschisă și foarte posibilă și pe care văd că ultimul film a încercat să o fructifice. O altfel de trecere în scenariul scris de Stere, de data aceasta de la promisiunea autobiograficului (făcută în finalul M2, cum ziceam) la o ficțiune cu oarecare inserții bio (promisiune respectată, dar nu pe deplin onorată de M3). 

Ca un animal de pradă (dacă mi se permite o umilă glumă gojiriană), Marin își ia o slujbă la un ziar și apoi la o tipografie. Se mută, apropo de asta și de filmul M3, într-o cameră mai bună. Cu un grup de prieteni, dorește să publice prima sa carte de povestiri și apoi își ia câteva luni de concediu la Sinaia, unde speră să scrie și un roman. Nu are nicio inspirație, dar după ce ajunge redactor la Viața Românească, își ia o vacanță mai lungă și se întoarce la Sinaia, unde concepe romanul Moromeții. 

Adicătelea, Sinaia e de fapt epicentrul M. Cumva, unul dintre toposurile cele mai dragi mie din filmul de față este ceva ce ar putea trimite subtil la Sinaia, chiar dacă e tot Bucureștiul. Un loc cvasi-rural din care transpare parcă, dincolo de filtrele mono, sau de alegerea păstrată de a ține filmul alb-negru etc., zăpada, cu o culoare proprie, de data asta ca o senzație, ca o nostalgie. 

Deși are autonomia structurală a unui potențial film de autor, M2, fundamentat cu precădere pe volumul al doilea al lui Preda, el se simte deja ca un sequel. Iar senzația asta o dă exclusiv plenitudinea realizării filmului M1, o capodoperă căreia nu-i mai încape și-un alt potențial strat, fie el sub sau ad. Și știm cu toții ce se spune în genere despre sequeluri.

Victor Rebengiuc îi cedează rolul de pater familias lui Horațiu Mălăele pentru M2, și nu știu alții cum sunt, dar treaba asta pentru mine lasă așa un gust amar. Omolog, pentru că fiecare precedent are un element vrednic de o transpoziție, Nicolae Moromete din M2, Iosif Paștina, îl are corespondent pe Alex Călin în M3. Rolul canonizat de Marius Badea în ‘87 se simte ca un emploi în ambele iterații, dar parcă de data asta Alex Călin „nimerește” mai bine niște gesturi cheie, niște ticuri, sau tipicuri, în fine, tertipuri, șiretlicuri. Și-am pus înadins nimerește în ghilimele, pentru că sunt convins că aici a venit nu doar o temă de gândire, ci și un atare studiu, bine, în fine, atâta cât pot cuprinde 28 de zile de filmare, că atât a durat Moromeții 3. 

Dacă pentru Vera Solomon (Olimpia Melinte) inspirația în plan real a fost Nina Cassian, acuma, demersul ăsta în plan ontic nu prea a adus cu intenția. Cumva, din pricina unui hiperstructuralism (și nu doar pe fond estetic, nu atât un compromis), spotlight-ul e mereu pus pe Niculae Moromete (Alex Călin), iar restul de interacțiuni cu care e înțesat filmul nu este gândit (sau receptat) egal. De parcă regia, sau fuga, graba, ori scriitura în sine, sau în fine, rescriitura, ceva din toate astea, sau toate laolaltă ar fușări un pic tot demersul ăsta. Nu mi-a dat impresia unui tot, lucrurile s-au legat schematic, sau doar mimetic, cumva, pe niște ancore fixe, un fel de rețetă funcțională, testată în diverse alte contexte, nimerite ad hoc în filmul de față.

Și ceva un pic mai dialectic acuma: de exemplu, scena aia de vizită, unde se anunță (spoiler alert) o sarcină, sau mai bine zis o faux-sarcină (?) are aerul unui veritabil exercițiu de actorie, dacă nu chiar se și face prin facultate. Acolo (și cumva asta e bine) dialogul e construit imbatabil, doar că un anumit resort, o soluție regizoral-textuală te face într-un final să înțelegi de ce e înadins jucată atât de prost scena. Normal, sunt alte scene, jucate magistral, în care dacă dai la o parte treaba asta, dialogurile sunt, în sine, mama cringe-ului. Corespondent celeilalte intrigi amoroase, dintre Niculae și Aurora (Aurora Cornu, interpretată de Mara Bugarin), acolo dialogul e profund nesatisfăcător (din scriitură), cu faze de tipul: „Ce faci? Bine, tu? Bine.” Sigur, avem acolo un context de micro-îndrăgosteală de asta clumsy, ușor post-adolescentină, dar cu elemente împrumutate din adolescentin. Însă tot ce exprimă candid gesturile, expresiile, chimia celor doi, e întrucâtva inhibat de aceeași resimțită grabă nesimțită de a finaliza(?), poate, produsul. Și da, puteți să vă supărați pe mine că spun asta, dar M3 mi se pare un produs grăbit, neterminat, un fel de versiune beta, care defilează pe ecrane față cu propriul schelet. 

În plus, ancorele-clișeu pe care le utilizează filmul în (era să zic) elaborarea (deși e un termen prea prețios pentru ce se întâmplă de fapt) acestei intrigi au cumva aceeași putere (pentru Niculae) și același handicap (pentru Aurora) – dezechilibrul. Totuși, din punctul de vedere al istoriei literaturii, fără Aurora Cornea, romanul Moromeții nu se știe dacă ar fi existat. Există și o antologie, publicată ulterior, care conține corespondența dintre A.C. și M.P., dar mai degrabă dinspre M.P. spre A.C., Scrisori către Aurora. Și, tot așa, dacă e să stau paradigmatic în gojirianism, am tendința să declam: de ce nu am văzut mai mult din Aurora, ca apariție, inspirație, motor și chiar idilă? Ceva dincolo de, cum ziceam, fușărelile schematice, de rețetă? În primul rând, cantitatea aproape derizorie slăbește din tăria firului acestui personaj, iar asta nu ține de prestație propriu-zis. Același tipic de a trunchia poveștile cu adevărat relevante, dar făcut în felul ăsta precar, dar totuși șugubăț, care invită și care promite. Să se termine oare epopeea moromețiană cedând tronul Aurorei, în demersuri viitoare? Probabil că nu, dar resorturi sunt, o grămadă. 

Cumva, dacă primele două filme (respectiv singurele două volume ale lui M.P.) „termină” teritoriul cunoscut deja, M3 vine ca extratext al anilor 50-60, dar se dezice în nume de celălalt roman, Viața ca o pradă, vădita lui geneză. În nume și în (cel puțin) capacitatea asta sincretic-ficțională a lui Stere Gulea, care cumva a înțeles din periplul său regizoral un lucru-cheie, acela că „timpul nu mai avea răbdare.” Dar nu e o blasfemie, ci se subscrie curentului actual popular, via Reynolds, de RETROMANIA. Filmul de față, Moromeții 3, este garantat un film propice și micului ecran, dar de finalul în coadă de pește, așa, gândit mai degrabă într-o cheie meta, estetă, nu v-aș mai zice nimic în final.