„lumina s-a zărit când a fost cel mai întuneric, atunci a început întunericul să lumineze” – Jon Fosse, „Numele celălalt”

„FOOL: Let her hang me. He that is well hanged in this world needs to fear no colors.” – W. Shakespeare, „A douăsprezecea noapte”

Te face să te întrebi: e mai bine să trăiești ca și cum eșecul n-ar exista, evitând să-i întâlnești privirea, chiar dacă, de multe ori, se află în aceeași cameră cu tine, iar atunci când te ajunge, să te pocnească fatal și să te arunce în depresie, sau e mai bine să trăiești privindu-l în ochi, astfel neutralizându-l, răpindu-i toată puterea de a te îngropa înainte de vreme?

Te face să te întrebi: ai nevoie de eșec pentru a te desprinde din goana de zi cu zi și a vedea mai bine drumul, contextul, înăuntrul tău? Pentru a avea, în cele din urmă, succes?

Te face să te întrebi: ne putem trăi succesul fără să contemplăm eșecul celor din jur? 

Te face să te întrebi: există succes sau este doar eșec deghizat?

Eseul filosofic al lui Costică Brădățan fiind acest volum foarte consistent, în care numărul paragrafelor subliniate (de mine) este atât de mare încât nici n-aș ști ce să citez mai întâi într-o recenzie, simt nevoia să-l sistematizez, atât pentru a mi-l face mai ușor de rememorat, cât și pentru a-mi sprijini recomandarea de lectură.

Costică Brădățan alege patru personaje principale cu ale căror biografii își ilustrează argumentul filosofic în patru etape: Simone Weil, Emil Cioran, Gandhi și Mishima. 

Pe lângă acești patru piloni ai eseului, mai apar, cel puțin la fel de importante în istoria civilizației, personaje complementare, fiecare dintre ele oglindind sau completând pilda câte unui protagonist. 

În prima etapă, filosoful abordează eșecul fizic al lucrurilor, precaritatea lumii materiale, aducând-o ca martoră pe Simone Weil, întruparea paradoxului: intelectuală evreică din clasa de mijloc, excepțional dotată intelectual, însă are o constituție fizică extrem de fragilă, ce nu o împiedică să ducă o viață de sacrificii voluntare neîntrerupte – se angajează într-o uzină, se înrolează în armată. Parcurge drumul de la comunism la misticism creștin (catar), criticând aspru regimul bolșevic din Rusia într-o vreme în care acesta era în grațiile intelectualilor francezi, și ajunge la concluzia că lumea e creată greșit, iar scopul vieții este să scapi de ea, printr-un act de „decreație”, pentru a-i înapoia lui Dumnezeu ceea ce este al Lui, act pe care îl săvârșește, lăsându-se să moară de foame, la doar 34 de ani. Sigur, oamenii trăiau mai repede și mai intens la acea vreme, dar 34 de ani! 

Eșecul politic al societăților este ilustrat cu viața lui Gandhi, iar în povestea lui sunt intercalate capitole despre Hitler și Robespierre. Toți trei, autori ai unor genocide. Independența Indiei a venit la pachet cu o baie de sânge de o amploare pe care Gandhi, adeptul nonviolenței, nu a prevăzut-o, dar a acceptat-o. Iar el, profetul, despre care puteți citi în cartea lui Brădățan detalii biografice inedite și destul de jenante, relatate cu umor mucalit, s-a pomenit la mijloc, între musulmanii ce îl urau ca hindus și hindușii ce îl urau pentru ecumenismul său, și a sfârșit ucis de glonțul unui asasin. Interesant este și ceea ce reiese din autobiografia sa, anume că Gandhi se considera el însuși un ratat. Hitler apare deloc întâmplător aici, căci aflăm că Gandhi îi scria scrisori în care i se adresa cu apelativul „dragă prietene” și îi îndemna pe evrei să se roage pentru el. Pentru Hitler.  

Un aspect interesant al demersului filosofic al autorului este demitizarea și remitizarea unor personaje. Ghandi încetează să mai fie guru-ul nonviolenței și devine un personaj tragic, întruchiparea eșecului, un fel de Oedip a cărui inconștiență provoacă o adevărată catastrofă regională, nu doar câteva victime familiale. 

Un alt exemplu de eșec social este incoruptibilul, purul Robespierre („dacă există ceva mai rău decât un politician corupt e un politician incoruptibil” zice, paradoxal, Brădățan) și „religia” sa – revoluția franceză, în numele căreia a instituit teroarea. Sute de mii de capete au căzut ghilotinate, cele mai multe în urma denunțurilor. A fost rețeta pentru revoluția bolșevică de peste o sută și ceva de ani, care a perfecționat și a extins masacrul și infernul moral. 

Cu acest prilej, filosoful oferă și o meditație despre fragilitatea democrației în fața impulsului uman de a-i domina pe ceilalți, dintr-un instinct irepresibil de supraviețuire: „Dacă există un loc în care impunerea în fața celorlalți atinge culmea, acesta e politica. În polis ne dăm de gol adevărata natură mai mult decât oriunde. […] Comportamentul nostru politic ar trebui studiat de zoologi, nu de sociologi”.

Iar finalul capitolului despre proiecte politice eșuate în masacre ar merita citit de toți egalitariștii și utopiștii de azi, tinerii noștri buni, entuziaști, idealiști: „Problema cu Utopia nu este că e imposibil de pus în practică (strict vorbind, ar fi posibil), ci că este fundamental străină de ceea ce suntem. Căci suntem făpturi imperfecte în cel mai înalt grad – pline de cusururi, înclinate spre greșeală și coruptibile. Bunul-simț însuși ne cere să punem această idee în în miezul a tot ce urmărim, politic, în această lume. Dar cum și bunul-simț ne lipsește, de cele mai multe ori n-o facem, așa cum o arată repetatele noastre eșecuri politice și mormanele de cadavre  care le însoțesc. […] Umilindu-ne profund, asemenea eșecuri întăresc o învățătură simplă și însemnată: suntem mai aproape de nimic decât de orice altceva. Încercând să fim perfecți și să fim totul, ratăm șansa de a realiza ceea ce stă, de fapt, în puterea noastră”. Ideea este ilustrată și de coperta volumului, pe care vedem Căderea lui Phaeton de Rubens.

Al treilea capitol este despre ratați, adică despre eșecul social al indivizilor în societate, iar pilda perfectă este Emil Cioran, cel ce s-a ambiționat să trăiască eșecul perpetuu, susținând că, într-o lume croită greșit, doar refuzul de a se conforma regulilor acelei lumi, de a adera la un traseu predefinit, pentru urmărirea cu orice preț a succesului, este soluția. Un fel de joc la zero, ca la whist.

Tema ratării este un prilej pentru a explica fără patimă, cu moderația proprie filosofului, de ce în civilizația umană a avut câștig de cauză predestinarea calvinistă, care a generat societatea capitalistă, permițând oamenilor să se definească – prin hărnicie, succes și, în consecință, acumulare – drept „aleși” în opoziție cu „repudiații”. Câștig în detrimentul mântuirii universale propovăduite de Origen: „oricât ar fi fost de nobilă, ideea de apokatastasis se opunea unuia dintre impulsurile noastre fundamentale: cel al diferențierii. Animalul mai puternic are nevoie să se afirme în fața celui mai slab – și să se diferențieze de el. Este legea tuturor viețuitoarelor. Iarăși: nu e de ajuns să ai succes, trebuie ca și celălalt să dea greș”.

Ultima parte abordează eșecul biologic al fiecărui individ prin moarte. Adică punctul final al vieții noastre, pe care nu îl putem pricepe, pentru că „ne lipsește înzestrarea adecvată pentru a gândi moartea”. Ceea ce nu înseamnă că nu încercăm. (Există o ramură a științei numită tanatologie, există un domeniu de cercetare numit death studies, există, am descoperit acum câțiva ani, în UK, The Association for the Study of Death and Society care organizează, începând din 2011, conferințele internaționale bienale intitulate Death, Dying & Disposal, iar conferința din 2015 s-a ținut la Alba-Iulia.)

Protagonistul ultimei etape a argumentului filosofic al lui Costică Brădățan este Yukio Mishima, sinucigașul prin excelență, cel ce nu numai că și-a pus în scenă sinuciderea, dar a încercat să regizeze un sens măreț, patriotic, acestei ultime acțiuni a vieții sale. Să și-o „samuraizeze”. A eșuat, firește, într-un trist simulacru. 

De fapt, ultimul capitol este despre sinucidere, care presupune o meditație intensă asupra morții, și trece în revistă nu doar destine de sinucigași, ci și o serie de întrebări și percepții pe care le provoacă decizia paradoxală de a-ți pune capăt vieții. Osamu Dazai, Mishima, Jean Améry și stoicul Seneca, un alt sinucigaș, cel ce enunță, probabil pentru prima dată, ideea că începem să murim de cum ne naștem, toți au lăsat în urma lor povești ce ne ajută să încercăm a ne apropia cu gândul de acest concept de negândit.

Pildele aduse în fața cititorului sunt relatate cu un calm filosofic, pe un ton lipsit de orice resentiment, prima dovadă de umilitate, necesară în abordarea eșecului, ca mijloc de a ne lecui „de sindromul umbilicus mundi”. 

Într-un fel, acest ultim capitol ne pune și față în față cu rostul filosofiei, de a ne învăța să trăim, de a ne ajuta să căpătăm conștiința de sine: „Când înoți într-un râu, nu vei putea înțelege râul însuși. […] Pentru asta, trebuie să ieși din apă, să găsești o poziție mai înaltă și să privești de acolo. Nu numai că vei fi mai în siguranță, dar vei deveni mai știutor și chiar mai înțelept. N-ai nevoie decât de ceva – o frânghie, o creangă, o unealtă – care să te ajute să ieși. Eșecul poate fi o asemenea unealtă.”

Elogiu eșecului – patru pilde de umilitate (Editura Spandugino, 2024, în traducerea lui Vlad Russo) – o carte pe care, în zilele noastre, e riscant s-o dăruiești, căci gestul ar putea fi interpretat ca jignitor, defetist sau poate chiar fatidic. Oameni care au luptat și au muncit toată viața ca să aibă succes și vor cu toată ființa lor materializarea acestuia la cel mai înalt nivel, bazându-se pe forțele proprii, pe legea atracției, pe Secretul Rhondei Brynes, pe manifestarea cu toată puterea gândului a dorințelor, ar putea să te bănuiască de intenția de a-i opri din marșul spre împlinirea lor. 

P.S. „Valoarea mea, valoarea mea… dacă ai valoare, arată-mi: ce mașină conduci, ce casă ai, câte conturi ai în bănci?”, mă întreba, mefistofelic, manelistic și persuasiv un personaj cu care, la un moment dat, am fost pusă în situația de a-mi negocia salariul. Amintirea asta mă face să mă întreb, în glumă, dacă nu cumva am găsit în cartea lui Costică Brădățan, argumentele pentru a-mi justifica intelectual cvasi-eșecul material.