Întâi și întâi trebuie să mărturisesc că am emoții scriind această recenzie și pe parcursul ei m-am oprit de câteva ori așezând cartea și uitându-mă la ea cum se mărește înăuntrul meu și devine o matrice de care nu voi mai putea să mă desprind, atât de cuprinzătoare și de profundă este. Ceea ce înseamnă că mă obligă, nu la fel de puțin ca altădată, dar mult mai aprins, la o scriitură în care să pot la rându-mi cuprinde esențe. Nu vă temeți, nu e o disociere, ci o stare de plenitudine cum de puține ori mi-e dat când lecturez o carte care are în centrul ei psihicul omului și destinul acestuia. Nu altfel decât făcând o introducere cărții, câteva cuvinte despre autoare se impun de la sine. Lavinia Bârlogeanu este o personalitate marcantă în spațiul cultural și academic românesc, cunoscută pentru contribuțiile sale în domeniul psihanalizei, antropologiei culturale, hermeneuticii și literaturii. Abordările domniei sale se bazează pe o reinterpretare a miturilor și figurilor arhetipale din perspective psihanalitice, inspirându-se din lucrările lui Freud, Jung, Bion și alți mari gânditori ai psihanalizei, cum este Grotstein, fără a se contopi în vreo direcție sau alta, ci mai curând dorind să construiască un cerc la înțelegerii, în care acești mari gânditori sunt înlănțuiți, fiecare cu contribuțiile sale. De asemenea, scrierile domniei sale se concentrează pe explorarea inconștientului și a modului în care acesta influențează destinul și identitatea personală.

În Rătăciți în labirint: Chipuri ale bântuirii și mântuirii în procesul terapeutic (Ed. Herald, 2024), Lavinia Bârlogeanu explorează simbolul labirintului dintr-o perspectivă filosofică și psihanalitică. Labirintul introduce tema centrală a cărții, adică rătăcirea în căutarea sensului existenței și a identității personale. Labirintul este prezentat ca o metaforă pentru complexitatea vieții psihice și a călătoriei interioare. În mitologie, labirintul este un loc al încercărilor, al provocărilor, dar și al descoperirii de sine. Pentru autoare, labirintul nu reprezintă doar un loc fizic, ci și un spațiu psihologic, în care individul se confruntă cu propriile frici, îndoieli și traume. De asemenea, labirintul simbolizează căutarea constantă a sensului, care poate fi dificil de găsit și implică, adesea, rătăcire și confruntare cu sine. Altfel spus, a sta față în față cu haosul interior pe care fiecare individ trebuie să-l parcurgă în căutarea vindecării și a unei identități coerente. Foarte elaborate sunt considerațiile din capitolul despre labirint și semnificația lui psihanalitică. Se postulează labirintul ca fiind  „echivalentul feminin arhaic al masculinului Oedip”, dar se evidențiază profunzimea și intensitatea cu care acesta reprezintă o structură psihică de adâncime. Autoarea conchide că, aflându-se la origine, labirintul și formele sale de manifestare sunt „de neevitat în orice terapie”. Suntem în pragul „funcționării arhetipale”, în poziția „paranoid-schizoidă”. Nevoia primordială de a ne întoarce în „casa mitică” pe care labirintul o simbolizează riscă să ne absoarbă cu totul, însă, oricum ar fi, chemarea labirintică este o ocazie de prelucrare a unor conținuturi sacrificiale manifeste pentru a hrăni acea nevoie imperioasă, și, mai ales, o ocazie de a ne dezvolta psihic, de a crește interior. Până la urmă, suferința e întâlnirea cu adevărul inconștient. Mintea inconștientă poate fi asemănată cu un labirint, o structură complexă și uneori confuză în care individul este în continuă căutare de sens și de claritate.

Acest labirint psihic este format din dorințe, frici, traume și conflicte care se află la niveluri profunde ale psihicului și care nu sunt ușor accesibile conștiinței. Grotstein, un autor foarte des citat de autoare, folosește această metaforă a labirintului pentru a explica dificultățile și provocările pe care le întâlnim atunci când încercăm să înțelegem procesele inconștiente. Așa cum un labirint are multe cotituri, fundături și căi neexplorate, la fel și psihicul inconștient are straturi multiple și adesea contradictorii, unde adevărurile psihice pot fi dificil de accesat sau înțeles în mod direct. În labirintul psihic există părți diferite ale sinelui care interacționează uneori într-un mod contradictoriu. Acest lucru se manifestă prin multiplele fațete ale inconștientului, unele dintre ele pot fi conștiente, în timp ce altele rămân ascunse. La fel cum Tezeu trebuie să navigheze prin labirint pentru a înfrunta Minotaurul, individul trebuie să își confrunte propriile conflicte inconștiente și traume pentru a-și descoperi adevărata identitate. În acest sens, labirintul este un simbol al procesului de vindecare psihică. Autoarea se concentrează pe sublinierea faptului că una dintre sarcinile psihanalizei este să ajute pacientul să descopere și să integreze aceste părți divizate ale sinelui. Dacă ne lăsăm seduși pentru o secundă de intrararea imaginară într-un labirint și pășim în interiorul său, ne vom da seama destul de insidios că labirintul este un loc de dezorientare, dar și de auto-descoperire. În aceeași manieră funcționează și psihic. Procesul analitic este unul de căutare a unității și coerenței, pe măsură ce analizantul încearcă să găsească sensuri multiple în experiențele sale interioare și să își înțeleagă propria poveste psihică. În procesul psihanalitic, terapeutul joacă rolul unui ghid sau al unui fiu al Ariadnei. Ariadna îi dăruiește lui Tezeu firul pentru a se orienta în labirint și terapeutul oferă pacientului un fir simbolic de interpretare și înțelegere a inconștientului. Dinamica dintre pacient și terapeut devine esențială, deoarece amândoi devin „visători” în cadrul acestui labirint psihic, unde materialul inconștient este procesat și interpretat. La conceptul celor doi visători mă voi întoarce, deoarece îl consider cheia volumului. În psihicul uman, labirintul poate deveni un loc al proiecțiilor și al regresiei. Pacientul poate proiecta asupra terapeutului diverse aspecte ale sinelui și, în același timp, poate regresa la stadii anterioare de dezvoltare psihică în timp ce explorează acest labirint, dar, cel mai important aspect este faptul că procesul de regresie este o parte naturală a terapiei și poate facilita accesul la traume adânc înrădăcinate sau la conflicte inconștiente. Deși labirintul este un simbol al haosului și al confuziei, în perspectiva autoarei și deopotrivă a teoriilor psihanalitice ale autorilor citați, cu precădere Grotstein, el reprezintă și un loc al transcenderii. Pe măsură ce individul își explorează și înțelege propriile complexe și conflicte psihice, acesta poate depăși traumele și poate ajunge la o formă de autonomie psihică și libertate interioară.

Puțin spus fascinantă mi s-a părut interogația grotsteiniană pe care autoarea o invocă și anume: „cine este visătorul care visează visul?”, întrebare care s-a și concretizat într-un studiu al psihanalistului și într-o permanentă evocare a autoarei. Cei doi visători reprezintă o idee centrală în înțelegerea procesului psihic și a dinamicii inconștientului în cadrul relației terapeutice, visul și inconștientul se manifestă la două niveluri simultane, adică atât la pacient, cât și la terapeut, dar și a modului în care funcționează mintea umană în general. Primul visător este visătorul conștient, cel care apare în timpul sesiunilor de terapie sau în visul tradițional de noapte, dar și în conștientizarea internă a unui individ. În această categorie, se încadrează ceea ce un pacient sau individ reușește să formuleze verbal sau să aducă în discuție în mod direct, persoana care își trăiește visul sau propria narațiune conștientă. Cel de-al doilea visător, mai subtil și adânc înrădăcinat în psihic, este „visătorul din spatele visătorului”, adică inconștientul profund care nu doar visează în mod activ conținuturi simbolice, ci creează întregul univers al visului, al narațiunii și al experienței interioare, dar nu se manifestă în mod direct. El este regizorul visului, cel care creează scenariul simbolic în care apar toate conținuturile psiho-emoționale. Visătorul din spatele visătorului este cel care mediază între structurile psihice profunde și experiențele de suprafață ale conștiinței. Relația dintre cei doi visători este complexă. Visătorul conștient poate să perceapă fragmente din munca visătorului din spatele visătorului, însă doar într-o manieră simbolică, fragmentată sau distorsionată. Această relație reflectă interacțiunea dintre conștient și inconștient. Adesea, al doilea visător „își face cunoscută prezența” prin intermediul simbolurilor, metaforelor, proiecțiilor și altor fenomene inconștiente. În cadrul terapiei, această relație este esențială pentru procesul transferului și contratransferului, unde nu doar pacientul, ci și terapeutul poate deveni un visător la rândul său, procesând material inconștient atât pentru sine, cât și pentru pacient. Dubla viziune asupra visului permite terapeutului să acționeze nu doar ca observator, ci ca participant activ la dinamica inconștientului pacientului.

Rătăciți în labirint: Chipuri ale bântuirii și mântuirii în procesul terapeutic invită la o grupare a arhetipurilor și miturilor care ne sălășluiesc mai mult decât suntem dispuși să admitem la o analiză de suprafață, dar, pănă la urmă, psihicul se aseamănă cu o scară a lui Iacob, labirintină și ea, de fapt cu visul lui Iacob, pictură semnată de William Blake, pe care nu întâmplător o veți regăsi amintită în această superbă pledoarie pentru adâncimi interioare.