Am găsit întotdeauna dificil să scriu despre un autor care are darul de a bulversa prin, ceea ce numesc eu, scriere-cuțit. Nu ești niciodată dispus să-ți dai suficientă crezare c-ai reușit scriind despre un astfel de autor suficient de cuprinzător, de precis și de adevărat, iar acest lucru se datorează faptului că nu este un demers facil, necesită o doză substanțială de concentrare a ideilor centrale scrierilor respective. Un astfel de autor este Byung-Chul Han. Sud-coreean la origine, cu o licență în Metalurgie obținută la Universitatea din Seoul, dar adoptat de Germania în anii ‘80, unde a studiat Filosofie, Literatură Germană și Teologie catolică. Teza lui de doctorat are în centrul său opera lui Martin Heidegger. A predat filozofie și studii culturale la Universitatea de Arte din Berlin și la Universitatea din Basel. Cunoscut pentru analizele sale critice asupra societății contemporane, oferind perspective valoroase asupra modului în care trăim și interacționăm în societatea contemporană, este considerat unul dintre cei mai importanți critici ai erei digitale și ai neoliberalismului care preschimbă totul într-o marfă și promovează o cultură a competiției și a performanței, transformând indivizii în întreprinderi în sine, supuse auto-exploatării. De asemenea, analizează impactul tehnologiei asupra intimității vieții private și relațiilor interpersonale, argumentând că excesul de transparență și conectivitate digitală duce la o societate controlată. Are o capacitate ieșită din comun de a aborda subiecte complexe într-o manieră accesibilă, dar totodată profund filozofică. Supune unor analize pătrunzătoare felul în care cultura contemporană promovează o formă de pozitivitate forțată, care elimină spațiul pentru experiențele negative necesare unei vieți umane autentice, ceea ce se și constituie în volumul pe care-l vom parcurge în recenzia de față.
La editura Contrasens MMXXII, în traducerea din limba germană a Mirelei Iacob, apare volumul Societatea paliativă. Durerea astăzi. Prima publicare a cărții a fost în 2020, la Berlin. Datorită valorii acestui autor cu care avem șansa de a fi contemporani, merită menționat că în limba română mai sunt traduse Topologia violenței, la aceeași editură, și Agonia erosului și alte eseuri, la Humanitas, două cărți la fel de importante ca aceea pe care o vom discuta.
Societatea paliativă. Durerea astăzi este o explorare profundă a relației societății contemporane cu durerea, confortul și căutarea unei vieți fără suferință. Analiza lui Han este critică și filosofică, urmărind modul în care cultura modernă s-a orientat spre o perspectivă paliativă – „societate a lui îmi place”, căutând să elimine durerea cu orice preț, adesea în detrimentul unor experiențe mai profunde și mai semnificative. Societatea contemporană este excesiv de concentrată pe evitarea durerii și căutarea confortului. Acest lucru duce la o existență superficială în care adevărata profunzime și semnificație sunt sacrificate pentru gratificare imediată și plăcere. Medicina modernă, tehnologia și chiar normele sociale sunt orientate spre eliminarea disconfortului, creând astfel o societate care este intolerantă la orice formă de suferință, iar ca să-și consolideze teza îl citează pe Ernst Jünger chiar de la începutul primului capitol: „spune-mi relația ta cu durerea și îți voi spune cine ești”.
Societatea contemporană este obsedată de confort și eliminarea durerii, ceea ce duce la o cultură a anestezierii, unde orice formă de suferință este privită ca inacceptabilă: „societatea contemporană devine o societate paliativă, în care eliminarea durerii devine un scop suprem.” Tehnologiile moderne, inclusiv divertismentul digital, contribuie la o formă de anestezie generalizată. Aceste tehnologii sunt folosite pentru a evita orice formă de disconfort, ceea ce duce la o lipsă de autenticitate și profunzime în experiențele umane: „Tehnologia modernă nu ne face doar să trăim fără durere, ci ne face să trăim și fără adevăr.” Han examinează modul în care evitarea durerii afectează relațiile umane și sexualitatea, pasiunea și intimitatea necesită vulnerabilitate și permeabilitate existențială la a experimenta durerea, în sensul de a o putea, conceptual vorbind, întâmpina, de a nu o evita în mod explicit ab initio. Prin eliminarea riscurilor emoționale inerente relațiilor profunde, oamenii rămân descoperiți în trăirea unor conexiuni superficiale. Această eroziune a erosului prin evitarea durerii conduce la un declin al intimității și iubirii umane autentice. Han discută despre modul în care evitarea durerii influențează modul în care construim narațiuni despre viața noastră, postulează că poveștile semnificative apar adesea din depășirea dificultăților și a suferinței. În lipsa durerii, nu există povestea vieții, ea devine fragmentată și lipsită de coerență, fiindcă îi lipsește „profunzimea narativă”. Han leagă evitarea durerii de fenomenul de epuizare, binecunoscutul burnout. Presiunea de a performa în mod constant și de a fi productiv, evitând în același timp disconfortul, duce la epuizare psihologică, ceea ce e în sine un paradox, cu cât evită durerea mai abitir, cu atât mai copleșit emoțional și fizic reiese că e omul zilelor noastre. Evitarea durerii nu elimină suferința, ci mai degrabă o exacerbează. Această evitare duce la creșterea anxietății, depresiei și a altor forme de suferință psihologică, deoarece indivizii nu dispun de instrumentele necesare pentru a procesa și a face față durerii în mod eficient. Frica de durere creează o buclă cu efect de boomerang, în care cu cât evităm mai mult disconfortul, cu atât devenim mai vulnerabili la acesta. Autorul critică comercializarea fericirii, care este tratată ca un produs ce poate fi achiziționat prin cărți de auto-ajutorare, numitele cărți self-help , programe de wellness și bunuri de consum. Prin acest maraton al binefacerilor se reduce fericirea la o experiență tranzacțională, dezbrăcând-o de semnificația sa mai profundă și mai personală. De asemenea, e întărită ideea că fericirea este o stare externă care trebuie atinsă, mai degrabă decât un proces intern de auto-descoperire.
Una dintre cele mai interesante teme este cea a influenței durerii asupra perspectivelor politice, fiindcă Han critică implicațiile politice ale unei societăți paliative. Prin prioritizarea confortului și a securității, discursul politic devine superficial, iar capacitatea de implicare critică și acțiune transformatoare se diminuează, ceea ce, facil de observat chiar și fără o privire critică, conduce la o populație pasivă, iar consecința nu poate fi decât o stagnare a proceselor democratice. De asemenea, introduce conceptul de biopolitică, referindu-se la modurile în care viața este gestionată și controlată de instituțiile politice și sociale. Într-o societate biopolitică, accentul se așază pe menținerea și prelungirea vieții cu orice preț. Această viziune reducționistă asupra vieții ca simplă supraviețuire biologică neglijează dimensiunile existențiale și spirituale care fac viața umană bogată și semnificativă. În aceeași ordine de idei, discută despre modul în care obsesia supraviețuirii duce la devalorizarea și negarea morții. În societatea modernă, moartea este adesea privită ca ratarea ultimă, un eveniment care trebuie evitat cu orice preț. Această perspectivă împiedică indivizii să dezvolte o relație sănătoasă cu viața muritoare și să înțeleagă rolul morții în a da vieții sensul și urgența ei ultimă.
Han critică rolul industriei medicale în perpetuarea algofobiei, ceea ce i-a adus și contestatari, căci trăim într-o epocă eminamente focusată pe eliminarea completă a durerii, fără analiza a ceea ce înseamnă acest lucru. Prin tratarea durerii în primul rând prin medicamente și intervenții tehnologice, societatea pierde capacitatea de a înțelege și de a integra durerea în experiența umană. Medicalizarea excesivă reduce durerea la un simplu simptom care trebuie eliminat, mai degrabă decât la un aspect semnificativ al vieții care trebuie angajat în interioritatea noastră și înțeles. Autorul critică implicațiile etice ale algofobiei, sugerând că moralitatea contemporană se concentrează din ce în ce mai mult pe minimizarea durerii și maximizarea plăcerii. Această abordare utilitaristă neglijează imperativele etice mai profunde care implică confruntarea și îndurarea durerii de dragul valorilor mai înalte, cum ar fi dreptatea, adevărul și integritatea personală. Probabil că nu e exclusă o filieră creștină în ipostaza pledării pentru reabilitarea relației noastre cu durerea, sugerând că aceasta ar trebui văzută ca o parte integrantă a vieții, care nu poate fi, în fapt, eradicată.
Esențial de amintit este contrastul conceptual între supraviețuire și înflorire. Han susține că adevărata înflorire umană implică mai mult decât a rămâne în viață; este nevoie de realizarea potențialului cuiva, căutarea sensului și experiența bucuriei și împlinirii. Concentrându-se exclusiv pe supraviețuire, societatea limitează posibilitățile indivizilor de a obține o viață bogată și împlinită. Durerea este o parte inerentă a condiției umane, una care ne amintește de vulnerabilitatea și mortalitatea noastră. Spre deosebire de plăcere sau fericire, care pot fi adesea trecătoare sau superficiale, durerea are un mod de a ne împământa în realitatea existenței noastre. Ea înlătură iluziile și ne obligă să ne confruntăm cu adevăruri fundamentale despre viață și moarte. Aproape ca o pledoarie pentru durere, este subliniat faptul că atunci când o experimentăm, fie că e fizică sau emoțională, aceasta ne solicită atenția și ne obligă să reflectăm profund asupra vieții noastre. Această introspecție poate duce la o mai mare conștientizare și înțelegere de sine, descoperind aspecte ale ființei noastre pe care altfel le-am putea trece cu vederea sau nega întru-totul. Ne aduce față în față cu realitatea imediată a condiției noastre, eliminând orice prefăcătorie sau artificialitate. Această autenticitate face din durere o puternică revelatoare a adevărului.
Analiza lui Byung-Chul Han din capitolul „Ultimul om” prezintă o examinare critică a aversiunii societății contemporane față de durere și consecințele acesteia. Bazându-se pe conceptul lui Nietzsche despre ultimul om, Han critică declinul cultural și spiritual care rezultă din căutarea confortului și securității. Prin explorarea mediocrității, pierderea valorilor superioare, impactul asupra relațiilor și vidul spiritual rezultat, Han pledează pentru o întoarcere la îmbrățișarea provocărilor vieții, dialectica și poetica durerii, ca esențiale pentru dezvoltarea personală și colectivă.
