Printre filmele favorite ale lui Kurt Cobain, cu un tânăr Matt Dillon aflat la debut într-un rol principal, se numără și „Over the Edge”. Pelicula din 1979, la urma urmei un film de serie B ce a devenit un cult classic, dar despre care solistul trupei Nirvana a afirmat că i-a marcat fundamental personalitatea, oferă prin genericul de început cheia unui fapt foarte întunecat, pe care îl resimțim astăzi cu precădere: violența adolescenților din școlile nord americane. În traducere, „legenda” filmului menționată la început spune cam așa: „Această poveste este bazată pe un incident adevărat ce a avut loc în timpul anilor 70 într-o comunitate planificată suburbană de condominiumuri și locuințe colective, acolo unde urbaniștii au ignorat faptul că un sfert din populație avea vârsta de 15 ani sau era mai tânără”. Filmul nu este despre unul dintre acele cazuri de school shooting devenite din păcate astăzi la fel de clasice, dar are meritul original de a arăta cu degetul către un posibil vinovat abstract, colectiv și oarecum invizibil: planificatorul urban. Cum s-a ajuns la această acuză de complicitate la crimă în masă la urma urmei și, mai ales, dacă se bănuia încă de atunci, de ce nu s-au luat măsuri măcar în această privință?

Pentru început însă, dacă culpa a fost atribuită planificatorului urban, ar fi totuși util de stabilit o diferență marcantă între urbanism și arhitectură, chiar dacă ambele discipline privesc mediul construit și sunt în multe privințe superpozabile. O glosare pe marginea unei idei a faimosului arhitect și urbanist olandez Rem Koolhaas spune că urbanismul creează potențial, în vreme ce arhitectura îl consumă. Însă acest potențial poate fi unul pozitiv sau unul negativ sau, de cele mai multe ori, variază pe interval, dacă este să asociem diferențierii cantitative din fizică/chimie preluată ca aici metaforă niște calități etice. Problema este că succesul sau insuccesul unui proiect de urbanism, cel puțin din punct de vedere al comportării sociale, vine doar după ce acesta a fost implementat, adică după ce arhitectura „consumatoare” a fost edificată și, mai ales, apare la ceva distanță în timp. Decăderea – mai ales socială, ce o declanșează apoi pe cea fizică – a multor ansambluri de locuit este o constantă a istoriei urbanismului, petrecându-se cu precădere în radicalul secol XX, timp și spațiu al multor utopii construite inumane.

Revenind la pelicula „Over the Edge”, filmată în Greely și Aurora, statul Colorado, în anul 1978, aceasta are la bază povestea reală a lui Bruce Koon de la începutul anilor 70 despre revoltele adolescentine din Foster City, o suburbie aflată undeva în zona sudică a orașului San Francisco. Decorul portretizat este prin urmare unul tipic suburban, format de clădiri prefabricate, condos (condominiumuri, adică apartamente) și tipicele case din lemn în sistemul american devenit deja global de „two by four”. Excepția de la această monotonie imagistică o constituie reședința personajului principal interpretat de tânărul Matt Dillon, liderul găștii rebele având numele – nu foarte subtil, dar într-un sens sugestiv – de Richie White. Locuința acestuia afișează cărămidă masivă cu scări exterioare și cursive, fiind tipică zonelor urban centrale, acolo unde locuia tradițional populația afroamericană săracă, ce nu avea pe atunci acces în suburbiile bogate ale albilor. Aceasta este paradoxul lui Richie White, care se vrea un fel de replică americană, dar mai puțin complexă a britanicului Alex de Large, din faimoasa „A Clockwork Orange” („Portocala mecanică”). Însă, în filmul „Over the Edge”, regizorul Johnatan Kaplan face în așa fel încât treptat ajungem să empatizăm cu teenager-ii revoltați și șă le înțelegem problema: lăcomia adulților animați de un spirit mult prea antreprenorial legat mai ales de „cărămizi și mortar” (cum numesc anglosaxonii în traducere imobiliarele) a condus la absența unui spațiu dedicat lor. De aceea Kurt Cobain s-a simțit atât de reprezentat de fronda lor, având la vremea lansării filmului exact vârsta personajelor, frondă anarhică pe care o va incorpora din plin în celebrul anthem al anilor 90, „Smells like teen spirit”. Adolescenții de astăzi, cel puțin cei portretizați în „Over the Edge”, nu afișează doar rebeliunea tipică vârstei – ei sunt la fel ca toți puberii din oricare epocă trecută, adică contestatari la adresa structurii sociale – dar, spre deosebire de înaintașii lor, posedă o însușire letală: sunt plictisiți de moarte (pun intended, adică joc de cuvinte intenționat). Singurul lor refugiu construit – în afară de veșnicele șantiere – este reprezentat în film de „The REC” – acronimul de la Recreation Center – poreclă ce pare a face totodată aluzie și la ideea de epavă, șandrama („wreck”), pentru că acest spațiu comunitar impropriu este adăpostit de o baracă militară Quonset, un reziduu iconic american al ultimei conflagrații mondiale. Chiar și așa, existența acestui unic templu improvizat al petrecerii comune a timpului liber este amenințată de către dezvoltatorul suburbiei, ce dorește să construiască pe amplasamentul acestuia noi locuințe generatoare de profit. Aceasta este cauza punctuală a revoltei ce se va termina fatal pentru Richie White. Ulterior, producătorul George Litto avea să afirme: „Problema reală a filmului era că avea de a face cu puști albi suburbani, ce cauzează un pic de violență – niciodată împotriva oamenilor, luați aminte, ci împotriva obiectelor. Dacă acești puști ar fi fost urbani și de culoare, cred că ar fi speriat Orion Pictures mai puțin.” Pelicula, ce a fost prezentată de Orion Pictures inițial ca un film de groază, pe posterul original aferent acesteia imaginea adolescenților făcând trimitere în mod evident la ideea de zombie, a inversat imaginea clișeu a momentului de atunci din S.U.A.: găștile afroamericanilor din centrele urbane delabrate. Însă banda micilor vandali pe biciclete conduși de către Richie White se constituie metaforic ca un fel de trib de neoindieni, ce lansează raiduri asupra proprietăților suburbaniților letargici și intră în conflict mai ales cu polițistul local, Mr. Dobermann, cel care îl va împușca pe personajul lui Matt Dillon.

New Granada, cum este numită în film dezvoltarea suburbană – iarăși o referința nu foarte subtilă la Spania originar generatoare de Americi și la ideea de colonizare – debutează încă de la început cu imaginea stop cadru a billboard-ului comercial: „Welcome to … NEW GRANADA: „tommorow’s city…today.” („Bine ați venit în … NEW GRANADA: orașul de mâine … azi”). Pe panou sunt prezente toate semnele clișeu cu privire la o locuire de calitate în comunitate: pădure, soare, bărci, pistă de roller skating. Un paradis pentru adulți, dar simultan un infern pentru adolescenți, pentru că nu există spații de loisir și dotări dedicate, iar ocupațiile acestora sunt în consecință: consum de alcool și droguri, vandalizarea proprietăților și folosirea de arme cu aer comprimat împotriva polițiștilor. Visul american pare la început a fi la el acasă, și totuși, filmul nu reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât recviemul vieții domestice suburbane, ce a fost atât de idealizată în perioada părinților protagoniștilor, adică cea a boom-erilor din anii 50 și 60. Dar boom-ul surprins în film este unul al construcțiilor, astfel încât cameramanul Andrew Davis își va aminti ulterior că decorul real creștea și se modifica literalmente în jurul echipei pe perioada filmărilor, datorită acelei vrii turbate a construcțiilor ce avea să își afle maximul în anii 80.Dar care ar fi o corelație directă și abruptă între așa numitul sprawl, adică suburbia americană tipică – tipologie ce s-a tradus în limba română ca „dispersie” – și fenomenul adolescenților ce își împușcă colegii? Vina impersonală cade pe seama autoturismului, deoarece majoritatea dintre noi cunoaștem tot din filme faptul locuitorii acestor suburbii sunt aproape total dependenți de mașina proprie. O radiografie sumară la nivelul unei familii americane tipice prezintă lucrurile cam așa: tatăl, capul familei petrece în medie 2 ore pe zi în trafic către locul de muncă. Mama, care a renunțat demult la carieră, a devenit ceea ce americanii numesc soccer mum, adică șoferul bun la toate al familei ce îi transportă pe cei mici la activitățile zilnice, de exemplu antrenamentele de fotbal, de unde proveniența poreclei. În tot acest timp pierdut în tranzit, adolescenții stau fie izolați în fața calculatorului, fie se sustrag în grup pentru a comite așa numitele incivilități, un termen care în sens extins în limba engleză înseamnă acte de vandalism, precum grafitti, dar și altele surprinse în „Over the Edge”. Sigur, anatema poate fi lesne aruncată aici pe seama firmelor producătoare de autoturisme, care au recreat prin automobil un al doilea cămin „sociofug”, dar planificarea orașelor în jurul mașinii este rezultatul unei întregi perspective asupra societății, ce a debutat încrezător odată cu zorii modernismului, și-a arătat limitele către sfârșitul de mileniu, însă care a rămas astăzi din păcate paradigma dominantă în multe locuri de pe mapamond.

Pentru a extinde contextul american și a focaliza totodată către coordonate locale, trebuie spus foarte clar că orice dezvoltare urbană/suburbană ce are ca urmare anomia socială, adică imposibilitatea formării/existenței unei comunități proprii, posedă un potențial ucigaș la propriu. Un cartier nou edificat fără trotuar sau al cărui trotuar nu poate fi utilizat, adică degrevat fiind de prezența celei mai primare forme de spațiu public – o situație des întâlnită în S.U.A., dar care este mai nou din păcate prezentă și în România – reprezintă deja un cartier bolnav sub aspect social. Sigur, conform legislației românești, un Plan Urbanistic Zonal (P.U.Z.) ce constituie baza construirii unui cartier nu necesită obligatoriu întocmirea unui studiu sociologic aferent, dar prin aceste tipuri de planuri derogatorii sunt reglementate și astfel modificate uneori în mod semnificativ părți importante din oraș. Iar aceste studii, care sunt totuși obligatorii în cazul Planurilor Urbanistice Generale (P.U.G.) ale localităților, privesc în principal aspectele demografice, care sunt foarte necesare, însă nu suficiente. Un studiu demografic ne-ar putea avertiza precum în filmul „Over the Edge” că 25% dintre locuitorii unei zone vor fi adolescenți, dar cade în sarcina conlucrării ulterioare dintre urbanist, arhitect și sociolog conformarea în consecință a spațiului. La urma urmei, când totul se discută în numere privind metri pătrați și cantități de finisaje premium, puțini dintre cumpărătorii actuali de apartamente sunt atenți la un aspect important atunci când privesc pe fereastra cu geam tripan heptacameral a apartamentului ce va fi achiziționat: oare pot zări un parc în apropiere unde să pot plimba căruciorul cu întâiul născut ce este acum pe drum? Este vreun teren de sport în apropiere unde acesta va putea juca baschet când va împlini 14 ani? Atât timp cât profitul rămâne singurul generator de urbanitate, în speță spațiul privat maximizat în dauna celui public/semipublic, face ca oricare alt set de măsuri pentru a preîntâmpina evenimente de tipul celor prezentate în „Over the Edge” să fie practic inutil, asta chiar dacă am fost demult avertizați.

Sursa imaginilor

1 Foster City, CA, locația reală a evenimentelor din filmul „Over the Edge”, imagine licențiată Creative Commons Attribution-Share Alike 3.0 Unported

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Foster_City_aerial_view,_February_2018.JPG

2 imagine din genericul de început al filmului „Over the Edge”, 1979

3,4 imagini din cartierul Tomis Plus, Constanța, 21.09.2022,  ©Sebastian Ionescu

Bibliografie:

1. McClure, D.R. (2021) ‘Over the Edge: Suburban Planned Communities, the Second Frontier, and the Rise of ’80s High School Films.’, Journal of the West, 60(3), pp. 19.