Există cărți esențiale, cum sunt cele care te aruncă în afara minții tale, sau a sufletului, căci după unii avem unul, prin exuberanța ideilor, prin plenitudinea cu care se relevă vorbind în interiorul celui care citește, prin bogăția de sensuri pe care le scoate ca din pălăria unui magician, unul după altul, dar sunt și cărți esențiale care devin la fiecare lectură tot mai limpezi, mai sintetizate, mai coerente, având rolul de a trasa niște linii directoare de la care poate fi înțeles parcursul cultural al unei epoci, ceea ce nu este numai un demers dificil din cauza faptului că selectează traseele principale, ci unul extrem de complex pentru că selecția trebuie să cuprindă ceea ce a produs lanțul descoperirilor sau al întâmplărilor esențiale pentru epoca în cauză, și a viitorului care-i urmează, mijlocit, în mod evident, de trecut. Discutăm azi despre un astfel de volum: Epoca inconștientului (Polirom, 2023) de Eric R. Kandel, tradusă în limba română de Cristina Ilie, Adina Avramescu și Dan Bălănescu.

După cum și mărturisește autorul la un moment dat, că inima sa aparține Vienei în proporție de trei pătrimi, avem în față o carte scrisă de un austriac născut chiar în sânul capitalei austriece și emigrat în Statele Unite ale Americii. Eric Richard Kendel este medic psihiatru și neurolog, profesor de biochimie și biofizică la Universitatea Columbia. Este și deținătorului premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină acordat în anul 2000. Volumul realizează un portret bogat și nuanțat al Vienei la începutul secolului XX, oferindu-le cititorilor o înțelegere mai profundă a curentelor culturale, intelectuale și filosofice care au modelat această perioadă esențială a istoriei. Kendel reflectă asupra semnificației Vienei la 1900 ca un creuzet al modernității și inovației, moștenirea durabilă a culturii vieneze și relevanța sa continuă pentru discuțiile contemporane din artă, psihologie și neuroștiințe. Este pusă la microscop intersecția dintre artă, psihologie și neuroștiințe, concentrându-se în special asupra Școlii de Medicină din Viena și a influenței sale asupra înțelegerii minții și a creativității umane.

De altfel, autorul specifică în prefața cărții că, în opinia sa, „știința caută să înțeleagă procese complexe reducându-le la acțiunile lor esențiale și studiind interacțiunea acestora – iar această abordare reducționistă se extinde și asupra artei”, dar dacă am rămâne doar la atât ne-am găsi într-o ipostază eronată, fiindcă nu e întru totul explicat procesul, ba chiar poate fi o acuzație falsă și totodată incompletă aceea că știința ar diminua fascinația pe care arta o exercită asupra omului, iar autorul susține contrariul „anume că, încurajând un dialog între știință și artă și insistând ca procesele mentale să fie analizate pe rând, reducționismul poate să ne lărgească perspectiva și să ne ofere noi explicații cu privire la natura și crearea artei.” Nemaivorbind de faptul că un astfel de demers ar putea oferi percepția unor „aspecte neașteptate ale artei ce derivă din relațiile dintre fenomenele biologice și psihologice.” Într-o notă scurtă, am putea conchide astfel: faptul de a cunoaște cum se întâmplă sau cum ia naștere în mintea umană un anumit fenomen artistic nu îi știrbește automat din mister, fascinație sau chiar admirație, ci dimpotrivă, le poate adânci. „O înțelegere a biologiei creierului va contribui cel mai probabil la lărgirea cadrului cultural al istoriei artei, al esteticii și al psihologiei cognitive”, „dar ea nu va înlocui inspirația pe care o evocă arta.” Relevant pentru prezent și pentru viitor e faptul că interdisciplinaritatea celor două este nu numai inevitabilă, ci foarte necesară, altfel am rămâne captivii reducționismului fiecărei arii de cunoaștere. 

Începutul cărții oferă o imagine de ansamblu a Vienei ca centru înfloritor al culturii, științei și artei la începutul anilor 1900 (orașul adăpostea la acea vreme două milioane de locuitori), evidențiindu-se atmosfera vibrantă a orașului, fervoarea intelectuală și inovația culturală. Viena a servit ca laborator al minții în această perioadă, unde artiștii, oamenii de știință și intelectualii s-au adunat pentru a explora și problematiza chestiuni fundamentale despre natura umană, conștiință și creativitate. Este în mai multe rânduri subliniată natura interdisciplinară a vieții intelectuale vieneze și impactul său durabil asupra înțelegerii psihicului uman. Influențele filosofice asupra mediului intelectual vienez, conceptele lui Nietzsche despre voința de putere și eterna reîntoarcere, precum și filosofia lui Schopenhauer despre voință și inconștient, au rezonat profund cu gânditorii și artiștii vienezi. Din această ecuație nu putea lipsi, bineînțeles, Sigmund Freud și teoriile sale revoluționare, la acea vreme, despre mintea inconștientă și psihanaliză. Kendel examinează ideile inovatoare ale lui Freud despre rolul dorințelor, amintirilor și conflictelor inconștiente în modelarea comportamentului uman și a sănătății mintale.

Este amintit aici modernismul vienez, o mișcare artistică progresivă care a căutat să se desprindă de convențiile artistice tradiționale, prin explorarea unor noi forme de exprimare, cu o evidentă subliniere a subiectivismului, individualismului și a exprimării emoționale (Schnitzler, Klimt, Kokoschka și Schiele). De notat faptul că atât Schnitzler, cât și Freud erau absolvenți de Medicină, iar Klimt studiase Biologia, de unde putem deduce o „fascinație comună pentru instinctele inconștiente, pe care le considerau cheia înțelegerii comportamentului uman”, ceea ce, însă, nu înseamnă că acești reprezentanți de seamă ai epocii au evoluat sincron, influențele freudiene erau de netăgăduit, dar nu au presupus o congruență absolută cu a celorlalți. Contextul cultural și intelectual mai larg al Vienei la 1900 se caracteriza printr-un sentiment de incertitudine și răsturnare anticipativă: modul în care schimbările sociale și tehnologice rapide, precum și instabilitatea politică, au contribuit la un sentiment omniprezent de anxietate și angoasă existențială în rândul intelectualilor vienezi.

Parcurgerea volumului ne oferă o imagine de ansamblu asupra importanței Vienei ca centru de inovație medicală în această perioadă. El evidențiază instituțiile medicale prestigioase ale orașului, cum ar fi Spitalul General din Viena și Școala de Medicină din Viena, care au atras cercetători și medici din întreaga lume. De altfel este trecută în revistă munca de pionierat a lui Carl von Rokitansky, un patolog vienez proeminent care a adus contribuții semnificative la înțelegerea proceselor bolii. Autorul examinează accentul pus de Rokitansky pe observarea meticuloasă și disecția anatomică, care a pus bazele anatomiei patologice moderne, precum și tranziția de la abordările speculative și teoretice ale medicinei la o abordare mai empirică și bazată pe dovezi, utilizarea observației clinice și a examinării fizice în diagnosticarea și tratarea pacienților, utilizarea patologiei celulare (Virchow) și accentul pus pe importanța factorilor sociali și de mediu în înțelegerea bolilor, apariția neurologiei ca specialitate medicală distinctă, condusă de figuri precum Jean-Martin Charcot și Theodor Meyner, explorarea modului în care progresele în neuroanatomie și neuropatologie au condus la o înțelegere mai profundă a structurii și funcției sistemului nervos, punând bazele neuroștiinței moderne. Și nu în ultimul rând, oferă o perspectivă asupra anilor de formare ai lui Sigmund Freud ca neurolog și psihiatru la Viena, discută despre cercetările timpurii ale lui Freud asupra sistemului nervos, inclusiv munca sa asupra anatomiei creierului și a efectelor cocainei, precum și observațiile clinice asupra pacienților cu tulburări neurologice și psihiatrice. Discutarea contextului istoric în care psihologia a început să treacă de la abordări pur comportamentale sau psihanalitice la o perspectivă mai neuroștiințifică, recunoașterea tot mai mare a rolului central al creierului în modelarea comportamentului, cunoașterii și sănătății mintale. Apoi volumul se concentrează asupra explorării minții ca un sistem complex influențat de factori interni și externi dincolo de procesele neuronale. Kendel trece în revistă marile curente ale înțelegerii minții, emoțiilor și comportamentului uman din psihologie. Introduce conceptul de psihologie dinamică, care subliniază interconectarea proceselor psihologice și interacțiunile lor cu factorii de mediu, sociali și culturali, felul în care psihologii au căutat să depășească abordările reducționiste care s-au concentrat exclusiv pe funcția creierului și activitatea neuronală. Contribuțiile teoreticienilor psihanalitici precum Sigmund Freud și Carl Jung la dezvoltarea psihologiei dinamice, accentul lui Freud asupra proceselor inconștiente și a experiențelor din copilărie, precum și concentrarea lui Jung asupra arhetipurilor și a inconștientului colectiv, au lărgit sfera cercetării psihologice dincolo de domeniile pur cognitive și comportamentale. Mișcarea psihologiei umaniste (Abraham Maslow și Carl Rogers), apărută ca răspuns la limitările percepute ale behaviorismului și psihanalizei, și care a subliniat importanța experienței subiective, a creșterii personale și a actualizării de sine în înțelegerea comportamentului și bunăstării umane. Este amintită școala Gestalt și modul în care psihologii aparținând acestui curent, cum ar fi Max Wertheimer, Wolfgang Köhler și Kurt Koffka, au subliniat natura holistică a percepției și cunoașterii, văzând mintea ca un sistem integrat care organizează informațiile senzoriale în modele semnificative. Apoi contribuția psihologilor sociali care au adus plus valoare înțelegerii psihicului uman studiind influența normelor sociale, a dinamicii grupului și a relațiilor interpersonale asupra comportamentului și identității individuale, subliniind interacțiunea dinamică și procesuală dintre individ și contextul social. Ulterior, curentele actuale, reprezentate de terapeuți cognitiv-comportamentali, cum ar fi Albert Ellis și Aaron Beck, au subliniat rolul gândurilor, credințelor și proceselor cognitive în modelarea emoțiilor și a comportamentului, oferind tehnici practice pentru abordarea modelelor dezadaptative de gândire și comportament. De asemenea, Kandel explorează influența teoriei sistemelor și a ciberneticii asupra psihologiei dinamice, felul în care teoreticienii sistemelor (Gregory Bateson și Norbert Wiener), au conceptualizat mintea ca un sistem complex, autoreglabil, care se adaptează la cerințele de mediu în schimbare prin bucle de feedback și procesarea informațiilor. 

(continuarea în numărul următor)