Revista Tomis

O invitație la muzica clasică contemporană – Clara Ianotta

Fie că suntem conștienți de acest lucru sau nu, indiferent că ne dorim ori ba, una dintre puținele constante ale vieții este schimbarea. De multe ori există o dispută între melomani, dar și în cercurile oamenilor care practică muzica, pe baza felului în care „sună” anumite lucrări de muzică clasică contemporană. O anumită categorie de oameni care se situează de partea tradiției muzicale existente în Baroc, Clasicism și Romantism afirmă că muzicile scrise în ziua de astăzi sunt lipsite de melodie, armonie, structură ș.a.m.d. Și au dreptate, anumitor muzici contemporane le lipsesc uneori mai multe mai puține (spre deloc) dintre elementele expuse mai sus. Dar schimbarea, care este una dintre esențele vieții, va fi mereu prezentă în arta sonoră. Totuși, cum se face că reușim să acceptăm schimbarea ce se petrece în alte zone ale artei? Nu putem să nu ne întrebăm dacă un strop de curiozitate, interes și curaj nu cumva ar ajuta în tentativa de a oferi o șansă unor muzici mai greu de ascultat și de înțeles. Înainte de a merge mai departe, ar fi bună o clarificare. Așa cum bine a afirmat celebra compozitoare germană de origine sud-coreeană Unsuk Chin, invitată fiind la Forumul Internațional al Compozitorilor organizat de Festivalul Internațional „George Enescu”, există muzică bună și muzică proastă. Mergând mai departe, putem spune că nu orice experiment sonor sau amalgam de sunete ce se dorește a fi muzică clasică contemporană înseamnă automat că este și o lucrare demnă de luat în serios sau, mai mult, să fie considerată o capodoperă.

Plecând de la această introducere, vă propunem spre atenție o compozitoare contemporană din Italia. Clara Ianotta trăiește în Berlin și din ianuarie 2023 predă compoziție muzicală la Universitatea de Muzică și Arte Interpretative din Viena. Opusurile sale au fost comandate și interpretate de mai multe orchestre și ansambluri apreciate dar și de soliști recunoscuți la nivel mondial precum: Cvartetul Arditti, Quatuor Diotima, Ensemble Intercontemporain, Klangforum Wien, Neue Vocalsolisten, Orchestra de cameră din Munchen, Orchestra Radio din Köln, Orchestra Radio din Viena, Orchestra Radio din Stuttgart. A fost bursieră a programului DAAD din Berlin, laureată a Prix de Rome, Ernst von Siemens premiul pentru compozitori, premiul Hindemith. Studiile sale includ Conservatorul din Milano (studiile de licență), Conservatorul Național Superior din Paris (studiile de masterat) și Universitatea Harvard (studiile doctorale). Din punct de vedere discografic, Clara Ianotta a lansat trei albume, fiecare fiind distins cu premii ale criticii din Germania. Partiturile sale au fost publicate la celebra editură Edition Peters. De asemenea, este membră a Academiei de Arte din Berlin. 

Experiențele de viață influențează bogăția și diversitatea creatorilor și, cel puțin în teorie, un creator în etate va fi avut mai multe lucrări decât unul aflat în prima jumătate a vieții. Catalogul de lucrări ale Clarei Ianotta cuprinde peste douăzeci de titluri, acesta fiind un număr mai mult decât considerabil pentru o compozitoare de patruzeci și unu de ani. A scris muzică pentru instrumente soliste, pentru instrumente soliste acompaniate de orchestră, lucrări pentru ansambluri de mici dimensiuni și de mari dimensiuni dar și lucrări pentru orchestră. Muzica sa, după cum mărturisește într-un interviu, este reproducerea prin intermediul artei sunetelor a „perfecțiunii imperfecte”. Deși se consideră o persoană care trebuie să aibă controlul absolut, în creația muzicală se folosește de imperfecțiune redând astfel un paradox. Iar acesta este redat prin intermediul tehnicilor de interpretare ce duc la sunete instabile și dificil de reprodus. Aceste sunete împiedică spectatorul să-și creeze o imagine concretă a lor. Paradoxul persistă și dacă ne gândim la prenumele artistei, numele Clara provenind din latinescul clarus și însemnând luminos, strălucitor. Compozitoarea consideră că muzica ei încearcă de asemenea să mențină straturi ale memoriei care sunt suprapuse și care pun la încercare modul liniar și convențional de a asculta muzica. Dorința sa este ca muzica să nu fie ascultată, ci mai degrabă să fie o experiență. De pildă, piesa intitulată „Where dark earth bends” pentru doi tromboni, orchestră și mediu electronic se încadrează perfect în descrierea acesteia. Primele două minute sunt o pendulare a trombonului în jurul unui sunet trecut prin efecte electronice, acestea dând senzația unui mediu instabil. După minutul 2 apar elementele orchestrale în diverse formule și variații. Sunetele orchestrei sunt acompaniate de o spumă sonoră în frecvențe joase reprezentată de mediul electronic. Din când în când diverse artefacte sonore din familia instrumentelor de percuție apar dispersate. Începând cu minutul al patrulea apar ciorchini de sunete din familiile instrumentelor de suflat și ale corzilor. Minutul 5:20 aduce o invazie de efecte produse de instrumentele cu corzi și arcuș care se produc pe o pernă de frecvențe joase produse de contrabas. La minutul 7:15 mediul electronic inundă spațiul sonor cu o serie sunete de înălțime nedeterminată care se metamorfozează în mai multe rânduri. La minutul 9:17 apar o serie de pedale sonore de timbruri diferite care plutesc în urechile auditoriului. Această plutire nepământeană continuă până aproape de minutul 14 când distorsiuni și sunete de frecvențe înalte se sfâșie între ele. Atmosfera cvasi liniștită dar și dezolantă rămasă în urmă este redată printr-o pastă sonoră interpretată de alămuri și zgomote albe care se amestecă între ele. 

Desigur că o astfel de muzică nu este și nici nu trebuie să fie pe placul tuturor, dar o astfel de muzică poate stârni interes pentru diversele stări la care ne supune. O muzică realizată în acest fel poate să ne arate lucruri mai puțin plăcute ale existenței, ne poate zgâlțâi sau ne poate pune anumite întrebări. Deși nu este un limbaj și, prin urmare, nu este nici purtătoare de mesaj, mai ales dacă nu posedă versuri, arta care lucrează cu sunetele ar trebui să declanșeze în ascultător una sau mai multe stări. Numai că acele trăiri depind de bagajul pe care îl are cel care ascultă muzica, ele țin de felul în care ascultătorul este „mobilat” pe interior. Sondele spațiale Voyager I și II au fost lansate în anul 1977 cu scopul de a explora spațiul interstelar iar acestea încă transmit date din călătoria lor. Datele furnizate ne ajută să înțelegem mai bine și aspecte ale vieții noastre de pe Pământ. Revenind la subiect, chiar și muzicile care aparent nu sunt pe placul nostru ne pot ajuta să ne explorăm interiorul și să ne înțelegem mai bine sau măcar să ne ajute în a înțelege, spre exemplu, de ce apreciem un anumit gen de muzică sau o anumite artistă ori piesă muzicală. De aceea, acest articol s-a dorit a fi o invitație la deschidere spre muzici mai puțin gustate de publicul general.

Mai multe texte
Citește și