Revista Tomis

Proiect de autor originar. Casa Malaparte și Casa Wittgenstein (I)

Titlul prezentului text pare a reprezenta la prima vedere o eroare comună, clasica confuzie dintre „original” și „originar”. Un autor, mai ales dacă vorbim în accepțiunea comercială asociată designului, nu poate fi decât unul original, în speță un creator special și unic care se identifică cu un nume particular sau cu un brand. Este foarte adevărat, însă conținutul articolului de față sondează de fapt rădăcinile ontologice ale autoratului, adică cele legate exclusiv de scriitură, de aceea este apropriat termenul de „originar”. Ca o paranteză de început, arhitectura și-a căutat și redescoperit uneori rădăcinile discursive, de exemplu anii 80 au însemnat „atacul” deconstructivismului, acel curent arhitectural contestatar fundamentat în mare parte pe filozofia lui Jacques Derrida, construcțiile epocii reprezentând practic nici mai mult nici mai puțin decât text / logos edificat. Revenind la situația de față, aparenta eroare a titlului, ce comportă un rol de intrigă declanșatoare, emerge de fapt din incapacitatea de a găsi un termen cât de cât imparțial – diferit de „autor” – care să îi desemneze pe cei doi protagoniști ai prezentei expuneri. Aceștia reprezintă oameni de litere destul de antitetici ca personalitate, dar care, pe lângă faptul că reprezintă figuri ilustre de intelectuali ai secolului XX, au făcut ceva ce puțini alți versați în ale scrisului au îndrăznit: s-au implicat activ în proiectarea de arhitectură. Ei sunt scriitorul italian Curzio Malaparte și filozoful austriac Ludwig Wittgenstein. Având la bază contrastul de personalitate menționat al celor doi autori, precum și mai mult sau mai puțin reala opoziție dintre literatură și filozofie, arhitectura prezentului text este construită oarecum dialectic, subtilul fiind probabil mai adecvat: „Casa Malaparte versus Casa Wittgenstein”. Însă scopul nu este de a prezenta un fel de competiție vulgară tipică vremurilor prezente între cele două construcții, deși Casa Malaparte reprezintă o bornă recunoscută în istoria arhitecturii din secolul XX, fiind destul de familiară prin imaginea zugrăvită în film și reclamele publicitare ale unor ilustre branduri, pe când Casa Wittgenstein presupune o prezență foarte discretă, care a fost dată uitării, fiind foarte aproape la un moment dat de a fi demolată. Totuși, se poate spune că ambele edificări sunt până la urmă, cu toată încărcătura metafizică aferentă și în toată puterea cuvântului, prezențe. Pentru început însă, este necesar de a se stabili niște elemente comune, atât legate de stilul și curentul arhitectural care le circumscrie, precum și date legate de biografiile autorilor, dimensiuni personale ce conturează siluetele edificărilor.

Nu știu dacă aș putea defini pe moment două figuri mai opozante decât Curzio Malaparte și Ludwig Wittgenstein. Deși există totuși un filon melancolic solitar ce unește ambele personalități, chiar dacă gravitatea taciturnă a lui Wittgenstein era scurtcircuitată în discuții de izbucniri colerice, iar în ceea ce îl privește pe Malaparte, flegmatismul radiant afișat reprezenta de fapt camuflarea dezolării cinice și pesimiste. Cu siguranță că amândoi au fost firi excentrice și în fond singuratice, dar, în mod evident, fiecare într-un fel propriu. Să începem totuși punctarea biografică cu exemplul numelui în ambele situații: Curzio Malaparte este de fapt pseudonimul lui Kurt Erich Suckert, scriitorul, jurnalistul, regizorul și omul politic italian cu origini germane foarte controversat, ce a avut o relație tensionată cu deopotrivă fascismul și apoi comunismul italian, pentru care Napoleon a reprezentat o referință: „numele său de scenă” – adică Malaparte – reprezintă complementarul lui Bonaparte, contrapartea, perechea „părții bune” a dictatorului francez, cum ar veni. Desigur, acest joc lexical paronimic, ce pare a jongla deopotrivă ironic și ocult cu ideea de dincolo de bine și de rău, vorbește mult despre personalitatea complexă și paradoxală a lui Malaparte. De amintit că a mai folosit printre altele si porecla de „Arhitalianul”, utilizată atât de el, cât și de alții care au făcut referire la el, ba chiar fiind titlul unui volum de poezii al acestuia, prin asta Malaparte dând probabil a înțelege că se considera un italian tipic dar special, un hiperitalian cum s-ar spune. Însă, plecând de aici, poate că acest dandy și estet dar și aventurier și om de lume s-a văzut într-un fel mai mult sau mai puțin conștient arhitect, deoarece Italia este fără îndoială țara arhitecturii clasice occidentale. De cealaltă parte, despre ascetul Ludwig Wittgenstein nu se știe să fi adoptat vreodată vreun pseudonim, ba mai mult, s-ar putea spune că a încercat cumva să se dezică de numele său de familie, o familie ilustră, deopotrivă bogată și numeroasă, protectoare a artelor din Viena gloriei habsburgice. Această negare parțială a paternalității s-ar putea desemna prin renunțarea la partea sa de drept din averea colosală a familiei în favoarea artiștilor fără posibilități materiale și a surorilor sale la fel de bogate. Printre ele, Margaret Stoneborough–Wittgenstein, cea care avea să îi comande spre proiectare propria casă. Și, în acest punct, este necesară a se marca una din principalele deosebiri în ceea ce privește cele două edificări: spre deosebire de Casa Wittgenstein, ce a aparținut surorii filozofului austriac și apoi moștenitorilor acesteia, situată în contextul urban de curte al Vienei imperiale, Casa Malaparte a reprezentat exclusiv proprietatea scriitorului italian, amplasată pe un mirific promontoriu stâncos din mitica insulă napoletană Capri, accesibilă fiind doar de pe o potecă, după un drum lung de patru kilometri. Însă, revenind la coordonate temporale biografice, ambii literați treceau fiecare la momentul conceperii și edificării caselor ce le poartă numele prin momente dificile. Ludwig Wittgenstein traversa în 1926 o depresie profundă generată de așa numitul incident Haidbauer, atunci când, în calitate de profesor într-o școală rurală din Austria, lovise serios pe unul dintre elevii săi. Prin urmare, sora sa s-a gândit că ar fi o idee bună să îi dea ceva de lucru și care să îi ocupe totodată mintea, tocmindu-l astfel la conceperea și construcția casei. Într-un alt timp și spațiu, Curzio Malaparte, prin 1933, după întreaga apologie de tinerețe la adresa lui Mussolini, ajunsese treptat în conflict cu conducerea Partidului Fascist Italian, dispută ce a culminat prin defăimarea ministrului aviației de atunci. Ca rezultat, la întoarcerea în țară de la Paris, Malaparte a fost arestat și condamnat la exil temporar pe insula Lipari, o mică pustietate plutitoare situată în nordul coastei siciliene. Deși și-a mutat domiciliul forțat de mai multe ori și nu a dus tot timpul o viață de pustnic, ba chiar din contră, totuși acolo, pentru a scăpa de sentimentul impotenței individului în fața mașinăriei de putere totalitare, Malaparte s-a adâncit în recitirea clasicilor, în special Homer în original. Inspirația pentru casă nu a încetat să apară, provenind la modul general din lumea tragediei greco-latine mediteraneene în care scriitorul se cufundase, cât și la nivel de detaliu imagistic particular: scara soclu a micii biserici din Lipari, care, prin replicare creativă, avea să definească apoi atât de pregnant Casa Malaparte, ce urma să fie începută în 1938. Ce ar reprezenta însă în registrul creației fiecăruia dintre cei doi autori glisarea în planul arhitecturii?

Despre Ludwig Wittgenstein știm că rezolvase – cel puțin în propria sa concepție – problema filozofiei după scrierea celebrului Tractatus Logico-Philosophicus, reducând-o la o chestiune ce ține aproape exclusiv de limbaj și considerând că practic nu ar mai fi prea multe de adăugat. Avea să revină ulterior asupra „sentinței” de tinerețe, însă la momentul respectiv căuta ceva ce să îi dea nu neapărat un scop practic, ci probabil o bază solidă pentru a elabora într-un mod în care nu o făcuse până atunci. Aspirase ca prin filozofie să reducă lumea la logică pură și va încerca să facă cam același lucru cu arhitectura, rezultând însă o construcție pe care urmașii surorii sale o vor găsi total nepractică. La urma urmei, cealaltă soră a filozofului, Hermine Wittgenstein, va declara la terminarea ei că este mai degrabă asemănătoare unui templu al zeilor și nu destinată locuirii muritorului de rând precum ea. O construcție raționalistă – și nu rațională – nu înseamnă neapărat și una funcțională, fiind tributară mai degrabă unei ordini supreme și unor legi fundamentale invizibile, chestiuni ce nu au prea multe în comun cu prozaica utilitate pământească. Dar aceasta nu a reprezentat o excepție, pentru că, până acum aproximativ 150–200 de ani, când geometria mai avea ceva de spus în procesul proiectării, arhitectura cultă încă reprezenta ceea fusese până atunci în mod tradițional: metafizică edificată. Este cazul ambelor construcții de autor prezentate aici, deși Casei Malaparte i s-ar potrivi mai degrabă epitetul de „poetică”. Metafora sau mai precis condensarea de metafore este sămânța conceptuală a acestui veritabil domus originar. Pentru că se știe că insula Capri a constituit un fel tărâm al escapismului rural începând cu elitele patricienilor romani și terminând cu cele ale politicienilor fasciști, care au avut intenția de a le replica pe primele. Malaparte și-a dorit însă să se deosebească de tendințele imitative ale protipendadei excentrice fasciste, dar totodată și de faimoasa Villa San Michele a filantropului Axel Munthe, căutând inspirație mai mult în arhitectura vernaculară din trecutul ceva mai recent decât în moștenirea construită romană. Deși casa este croită predilect pentru „zeul” Malaparte ce avea să o locuiască, o temă rămâne totuși comună la toți cei ce s-au stabilit aici de-a lungul istoriei: cea a libertății, percepută de fiecare prin filtru propriu. Însă nu este întâmplător faptul că profilul conceptual casei apare conturat în probabil cea mai celebră scriere a sa: romanul „Pielea”, biografia ficționalizată a lui Malaparte din vremurile haotice imediat postbelice ale orașului Napoli.

Un alt element ce leagă cele două obiecte de arhitectură este raportul de asemănare format din două triunghiuri de persoane care s-au implicat în ridicarea caselor. Ambele edificii au presupus inițial angajarea unui arhitect de formație, care a întocmit planurile de bază, urmând apoi ca ambele genii, Malaparte și Wittgenstein, să preia în fiecare caz proiectul, respectiv șantierul, și să își construiască practic ideile. Pe lângă dubletele formate din scriitor și arhitect, ambele șantiere au presupus și cooptarea unor artizani locali, fie că e vorba despre pietrarul Adolfo Armitrano, în cazul Casei Malaparte, fie despre fostul miner devenit „meșter bun la toate” Heinrich Postl, în cazul Casei Wittgenstein. Însă merită insistat o vreme și asupra arhitecților angajați inițial pentru construcția celor două case, nu doar pentru că reprezintă nume mai mult sau mai puțin de importante ale epocii, ci pentru a marca contextul arhitectural și stilistic ce a circumscris operele construite ale celor doi literați. Să le luăm pe rând: în cazul casei Malaparte vorbim realmente despre un star arhitectural al vremii, mai ales că făcea partea din mișcarea modernă italiană, una dintre cele mai spectaculoase și originale avangarde europene la acea vreme: Adalberto Libera. Radicalismul său de început marcă a modernismului membrilor arhitecților din Gruppo 7, din care făcea parte Libera, arhitecți care apreciau la rândul lor construcțiile populare anonime ale insulei Capri, a reprezentat inițial o abordare probabil pe placul lui Malaparte. Însă, se pare că, treptat treptat, scriitorul a ajuns să fie nemulțumit de ceea ce a considerat o lipsă de viziune a proiectului, astfel încât a preluat el însuși construcția și, cu ajutorul pietrarului Armitrano, a terminat-o practic în nume propriu. În celălalt caz, „cazul” Wittgenstein, situația nu a fost conflictuală, chiar dacă personalitatea filozofului era, după cum s-a amintit, adeseori dominată de irascibilitate, mai ales în ceea ce privește polemicile intelectuale. Între Ludwig Wittgenstein și Paul Engelmann – arhitectul angajat inițial de sora filozofului – a existat o prietenie specială, una care a dăinuit dincolo de emigrarea în Palestina din 1934 a celui din urmă. Nu au fost înregistrate certuri, iar povestea casei spune că Engelmann ar fi lăsat voluntar frâiele proiectului și șantierului deja început în momentul în care a realizat că genialitatea lui Wittgenstein radiază dincolo de cuvântul scris. Să amintim totuși că filozoful avea studii de inginerie la bază, pe care le urmase la politehnica din Manchester, iar contribuția sa la știința aeronautică este de asemenea o faptă meritorie consemnată. Însă Wittgenstein mai avea experiența cabanei din lemn construite pentru sine într-un fjord norvegian solitar, loc în care notele sale despre logică au constituit apoi bazele radicalului Tractatus, aici rezultând poate o apropiere de Casa Malaparte prin natura peisajului inspirațional de tip riviera. Cu toate acestea, pe Paul Engelmann nu îl putem așeza pe aceeași treaptă cu arhitectul italian rebel Adalberto Libera, deși se pare că ar fi fost totuși discipolul preferat al unui al mare contestatar, chiar mai important: Adolf Loos, faimosul arhitect vienez și principalul precursor al modernismului, autor al celebrului articol manifest „Ornament și Crimă”. Pentru că în expunerea alternativă biografică din această primă parte a fost articulat numitorul comun, adică termenul de „modernism”, în numărul viitor ne vom apleca mai mult asupra arhitecturii propriu zise a celor două construcții și a locului pe care îl ocupă fiecare în istoria arhitecturii relativ recente, dar și în opera omnia a celor doi autori.     

            (continuare în numărul următor)

Sursa Imaginilor:

01,02b,03b Sebastian Ionescu
02a imagine PDM 1.0 cu drept pe publicare comercială ©POET ARCHITECTURE
https://www.flickr.com/photos/poetarchitecture/24889461281/in/photostream/
03a imagine PDM 1.0 cu drept pe publicare comercială ©POET ARCHITECTURE
https://www.flickr.com/photos/poetarchitecture/24687262820/in/photostream/

Mai multe texte
Citește și