Muzica pe care o ascultă marea majoritate a oamenilor în ziua de azi este construită pe sistemul intonației temperate. În acest sistem semitonul este distanța cea mai mică dintre două sunete muzicale. Impunerea acestuia ca standard în practica muzicală s-a realizat prin intermediul creației lui Johann Sebastian Bach, care în cele două volume ale lucrării Clavecinul bine temperat, compuse în 1722 și 1744, realizează preludii și fugi pe fiecare din cele douăsprezece sunete ale scării cromatice temperate. Cu toate acestea, nu este singurul sistem de intonație și fără a intra în foarte multe detalii de ordin tehnic vom afirma că există și sisteme de intonație netemperate. În tratatul său de teoria muzicii Victor Giuleanu afirmă că sistemele sonore netemperate utilizează sunete de înălțimi naturale, acele sunete care sunt rezultate ale rezonanței fizice a sursei care le reproduce. Între instrumentele care pot interpreta în intonația netemperată găsim vocea, instrumentele cu corzi și arcuș (vioara, viola, violoncelul și contrabasul), instrumentele de suflat din lemn și alamă și unele instrumente electronice. În privința instrumentelor care sunt „programate” să cânte în sistemul temperat, aici regăsim pianul, orga, harpa și instrumente cu grifură fixă precum chitara sau mandolina. Din această cauză, datorită tipului de educație muzicală primită, de convenție în care am fost obișnuiți, spunem despre o persoană care cântă vocal și care nu respectă tiparul sistemului muzical temperat că ea cântă fals sau distonează.
Compozitorul, constructorul de instrumente și teoreticianul despre care vom vorbi mai jos a fost unul dintre promotorii unui sistem intonațional bazat pe distanțe mai mici decât un semiton, cărora le vom spune in continuare microintervale. Nicola Vicentino s-a născut în anul 1511 în orașul Vicenza. A studiat la Veneția cu Adrian Wilaert, compozitor care era implicat în experimente muzicale interesante pentru acele vremuri. În jurul anului 1555 se regăsea la curtea ducelui din Ferrara, unde a predat lecții de muzică. În această perioadă i s-a publicat primul volum de madrigaluri la cinci voci. Tot acum se învârtea în cercuri intelectuale, aborda probleme ce țineau de contemporaneitate și a călătorit mult în centre muzicale din Italia unde i-a și fost cântată muzica. Probabil cel mai important eveniment din viața sa a fost o dezbatere intensă pe probleme de teorie muzicală alături de muzicianul portughez Vicente Lusitano. dezbatere care s-a ținut într-o biserică din Roma în anul 1551. Printre cele mai importante lucrări ale sale este un instrument muzical denumit arcicembalo. Instrumentul este cu două rânduri de claviaturi, împărțind o octavă în treizeci și unu de sunete muzicale diferite, spre deosebire de cele douăsprezece sunete pe care le are pianul într-o octavă. De asemenea a construit și un arciorgano, o orgă cu două claviaturi, pe principii similare cu instrumentul menționat mai devreme. În anul 1563, după ce a părăsit serviciile cardinalului Ippolito, Vicentino a devenit capelmaestru la catedrala din Vicenza. Ultimii ani din viață i-a petrecut la Roma și Milano. A murit de ciumă în anul 1575 sau în 1576.
Creația sa muzicală cuprinde în mare parte două volume de madrigale iar acestora se adaugă lucrări religioase sau laice publicate sau în varianta manuscris. El este cunoscut în lumea muzicală mai ales pentru lucrarea teoretică L’antica música ridotta allá moderna prattica. În această carte prezintă scara muzicală alcătuită din treizeci și unu de sunete într-o octavă, adăugând și exemple muzicale compuse special pentru sistemul de acordaj. Acest ecosistem sonor propus de autor arată o alternativă cel puțin interesantă a modului în care se poate dezvolta muzica, oferind practic aproape triplul înălțimilor pe care le avem dispoziție în sistemul egal temperat. Un astfel de curcubeu de sunete pune la dispoziția unui compozitor multiple variante atât pentru rezolvări melodice, dar și pentru cele armonice. Sigur că astfel de muzică este foarte greu de interpretat în zilele noastre. Instrumentele pe care le-a construit Vicentino sunt rare iar alte instrumente care pot executa muzica sa necesită foarte mult studiu sau ar trebui modificate (cum ar fi chitara microtonală). De asemenea, publicului îi poate fi foarte greu să parcurgă subtilitățile unei asemenea muzici. Dar muzica are datoria să prezinte și alte moduri de exprimare, moduri pe care poate nu le înțeleg sau nu sunt pe placul nici măcar al unora dintre muzicieni. Contemporanul lui Vicentino, Vicenzo Galilei, tatăl mai celebrului Galileo Galilei, muzician la rândul său, făcea parte din categoria celor care nu apreciau eforturile compozitorului din Vicenza. Pe de altă parte, în zilele noastre, compozitorul britanic Matthew Sheeran, fratele și colaboratorul superstarului pop Ed Sheeran, este un mare admirator al lui Nicola Vicentino, fiind una din sursele sale de inspirație în aranjamentul pentru albumui de miniaturi microtonale scrise de Easley Blackwood. Pentru cei mai curioși care vor să exploreze universul sonor propus de Nicola Vicentino, s-ar recomanda mai întâi câteva audiții din creația lui Carlo Gesualdo, pe care îl putem considera puțin mai accesibil și poate servi drept introducere.
