Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Carl Ruggles – O altă abordare a compoziției muzicale

Evoluția în domeniul artistic este o trăsătură fundamentală. Așa cum orice formă de viață își caracterizează existența prin evoluție și oricare dintre ramurile artei trebuie să își propună permanent căutarea unor noi forme de exprimare. În muzică această căutare merge în infinite direcții, în funcție de nivelul de cunoaștere al creatorilor. Totuși, căutările sonore nu sunt întotdeauna primite cu entuziasm de public. Problema aceasta devine mai importantă când vorbim de muzicile de tradiție vest-europeană, așa numita muzică clasică. Bunăoară, ultimele cvartete ale lui Beethoven, compuse când auzul i se slăbise foarte mult, deși astăzi sunt considerate printre lucrările cele mai importante, alături de revoluționara Simfonie a IX-a compusă în aceeași perioadă, nu au fost primite cu entuziasm de către contemporanii Titanului din Bonn. Situația devine și mai complicată dacă vorbim despre muzicile scrise în secolul al XX-lea sau cel în care trăim noi. Sigur că fiecare om are dreptul să asculte orice muzici dorește, dar poate că nu ar fi foarte rău dacă am încerca să ne angrenăm curiozitatea într-un exercițiu de descoperire al unor altfel de muzici, scrise de altfel de creatori decât cei pe care-i cunoaștem și îi apreciem. Un astfel de exercițiu nu înseamnă că vom descoperi mereu ceea ce ne place, nu, dar muzica și chiar arta în general, nu trebuie să fie numai despre ceea ce ne place. Uneori este bine să știm și ceea ce nu ne place și, mai ales, să știm de ce nu ne place ceva. Sau să ascultăm lucrări care ne ajută să ne punem anumite întrebări despre noi, despre cei de lângă noi și despre viață. Plecând de la rândurile de mai sus, vă invităm la un exercițiu de acest fel, prin care vom încerca să descoperim un compozitor mai puțin cunoscut. 

Numele său este Carl Ruggles și face parte din avangarda muzicală americană apărută în perioada interbelică. A fost un compozitor, pictor și profesor născut în anul 1876, în statul Massachusetts. Tânărul Charles, numele de botez al lui Carl Ruggles, a manifestat interes pentru muzică, moștenind talentul de la mama sa. Nu a studiat niciodată la nivel instituțional muzica iar majoritatea lucrărilor de tinerețe le-a distrus și, în ciuda faptului că a trăit nouăzeci și cinci de ani, creația cuprinde doar opt lucrări complete. Din nefericire, stilul de viață pe care l-am dezvoltat ne-a obișnuit să recompensăm cantitatea în dauna calității și dacă ne raportăm la acest lucru, moștenirea muzicală a acestui compozitor american nu merită luată în considerare. Dacă ne vom ghida după principiul „less is more”, adică mai puțin înseamnă mai mult, vom înțelege faptul că opusurile lui Ruggles reprezintă o muncă și o răbdare titanică în rafinarea materialului sonor iar rezultatele rămase sunt de o putere și de o expresivitate cel puțin de luat în seamă. Muzica lui Ruggles este foarte rar programată în concertele din afara Statelor Unite ale Americii; cea mai cunoscută lucrare a sa este Sun-treader pentru orchestră, lucrare pe care dirijorul Michael Tilson Thomas a interpretat-o în mai multe rânduri alături de Bufflo Philharmonic Orchestra și San Francisco Symphony Orchestra. Același dirijor este și cel care a realizat înregistrarea integrală a creațiilor lui Ruggles. Unul dintre motivele pentru care catalogul său de lucrări este atât de subțire constă în obiceiul de a crea piese din scurte fragmente cu care experimenta în enorm de multe variante iar rezultatul final este un mix paradoxal dintre libertate totală și reguli foarte stricte.

Dacă în Europa de la începutul veacului trecut compozitorii apelau la diverse surse de inspirație modală (Stravinski, Bartók, Enescu, Debussy), tonală (Prokofiev, Șostakovici, Milhaud, Honegger) sau atonală (Schönberg, Berg, Webern), în Statele Unite ale Americii experimentele sonore mergeau în alte direcții. În anii 1920, New York era locul în care scena muzicală nord-americană găzduia așa numiții ultramoderniști. Printre compozitorii interpretați în sălile newyorkeze îi putem menționa pe Edgar Varèse, Ruth Crawford Seeger, Henry Cowell, Charles Ives sau Carl Ruggles. În anul 1925, Henry Cowell a fondat la Los Angeles New Music Society, iar această organizație avea să aducă în atenția publicului lucrări ale unor compozitor precum Stravinski, Schönberg, Ruggles sau Rudhyar. Prietenia cu Henry Cowell îl ajută pe Ruggles, care va folosi tehnica pe care o aplica și Cowell, intitulată „contrapunct disonant”. Tehnica presupunea inversarea principiilor polifonice, disonanța devenind principiul de bază. Deși nu a studiat muzica omologilor de peste ocean și, spre deosebire de colegii săi americani, nu a ieșit din țară, universul sonor al lui Carl Ruggles folosește disonanța ca normă pe scară largă și poate fi încadrat între compozitorii care contestă ideea de disonanță ca excepție și chiar pune un mare semn de întrebare asupra ideii de disonanță sonoră. Carl Ruggles era foarte mândru de faptul că tot ceea ce a realizat a fost fără a fi în vreun fel influențat de evenimentele muzicale petrecute în SUA sau Europa. Ca o paranteză explicativă, menționăm că în accepțiunea culturală generală, ceea ce este „plăcut urechii” este perceput ca fiind consonant iar ceea ce nu ne „sună bine” este perceput ca fiind disonant. Numai că aceste încadrări sunt extrem de arbitrare, fiecare individ fiind influențat de bagajul cultural.

Compozitorul de origine canadiană, Samuel Andreyev afirmă că muzica lui Carl Ruggles este constituită din fraze care sunt construite după principiul valurilor, fraze care acumulează tensiune și care, odată rezolvate acele tensiuni, se liniștesc și asigură un fel de perpetuum mobile. Acest principiu, alăturat celui prin care evită repetiția în mod deliberat, preferând mai degrabă varietatea, asigură o abordare cel puțin originală și unicată asupra abordării componisticii. Pentru cei mai curioși dintre cei care au parcurs acest articol, le recomandăm să asculte piese precum „Toys” pentru soprană și pian, „Sun-treader” și „Men and Mountains” ambele pentru orchestră.

CITEȘTE ȘI

Eugen Cicero – un orator clasic în jazz

Știm că jazz-ul a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea în Statele Unite ale Americii. Originile sale sunt strâns legate de mozaicul etnic și cultural al orașului New Orleans. Jazz-ul, la fel care orice alt gen de muzică, a avut, are și va avea întotdeauna mai multe direcții de dezvoltare. Printre cele mai cunoscute și

Citește mai mult »

Lili Boulanger – o carieră foarte promițătoare întreruptă brusc

Puține nume din istoria muzicii pot fi considerate la fel de influente precum au fost cele două surori Nadia și Lili Boulanger în evoluția muzicii clasice de la începutul secolului al XX-lea. Acestea s-au născut într-un mediu care avea o legătură extrem de strânsă cu muzica. Tatăl lor, Ernest Boulanger, a fost compozitor, câștigător al Prix de Rome (un premiu

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: