„Probabil că umanitatea nu-și pune cu adevărat probleme decât atunci când când le poate rezolva.”

Cunoscut publicului obișnuit cu reflectarea asupra rolurilor comunicării interpersonale și de gen, precum și a studiului structuralismului francez (și nu numai), filozoful și eseistul Aurel Codoban ne propune să ne aplecăm atenția asupra sentimentului straniu al vieții, într-un volum de eseuri publicat în 2023, la editura Școala Ardeleană, în colecția Cărți-eveniment. Ceea ce ne este așezat sub privire (exterioară și interioară) nu reprezintă unele dintre cele mai ușoare activități intelectuale, le-am putea numi chiar meditații ruminative, iar asta pentru că, așa cum îi șade bine unui filozof, la finalul cărții mai degrabă rămânem cu întrebări și mai puțin cu răspunsuri. Întrebarea, dubitația, dar dacă/atunci, interogația și reflectarea sunt axele principale ale volumului, cu care se plimbă indiferent de miza capitolelor. De fapt, greutatea vine din faptul că nu ne este tocmai la îndemână să ne așezăm cu lupa pentru a ne investiga existența și rolul ei sau rolurile, dacă acestea sunt o multitudine, așa cum par(e) să fie, fiindcă-n fond, vieții în sine îi este inutil demersul, ea se va derula după aceleași reguli și ciclicități observate de-a lungul istoriei umane. Și totuși, stranietatea vine din faptul că avem această posibilitate pe care conștiința noastră o descompune în (in)certitudini ale gândirii și ale înțelegerii, posibilități care îi sunt destinate doar omului. Ceea ce ne propune autorul spre reflecție de-a lungul volumului sunt două instanțe. Prima este aceea că „viața, așa cum o cunoaștem noi, ar exista, din întreg Universul, numai aici, pe pământ”, instanță care se va constitui într-o singularitate, asemeni nașterii Universului, iar a doua – că „înțelegerea aparține exclusiv vieții”. A doua instanță este întoarsă pe toate fațetele în raport cu fenomenul Inteligenței Artificiale, rolul Divinității în această ecuație fiind considerat „o opțiune mai puțin fericită.” Ceea ce mi-a părut esențial este distincția cunoaștere versus înțelegere, unde cea din urmă aparține exclusiv vieții și omului. În sensul acesteia voi cita unul dintre cele mai importante gânduri pe care le regăsim în volum: „Inteligența Artificială – și Dumnezeu – ne pot cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, dar, cu toate acestea, nu ne pot înțelege.” Pentru a pricepe sentimentul tragic al vieții și a ceea ce înseamnă el colectiv și individual, respectiv ceea ce a însemnat pentru marile minți ale umanității, autorul ne poartă printr-un periplu literar scurt, dar cuprinzător (Camus), filozofic (Kierkegaard, D.D. Roșca etc.), investigativ-religios (Eliade). Nimic nou sub soare, omul își caută sensul, iar în funcție de perioada în care viețuiește este sau nu legat printr-un cordon magic de cosmos, acceptând teza că există o evoluție a gândirii, atât în sens cantitativ, cât și în cel calitativ (de discutat altă dată). Cordonul magic înseamnă metafora sufletului, respectiv supraviețuirea dincolo de moarte, viața având un sens mai presus decât ceea ce este aparent și muritor, respectiv, viața fiind absurdă în esența ei, căci rațional vorbind, nu știm sau e puțin probabil să existe și un altfel de viață (vezi prima instanță) în exteriorul acesteia pe care o cunoaștem. Cum bine conchide autorul, „descoperi pe cale intelectuală că nu poți fi sigur de nimic”. De fapt și de drept „absența Divinității” revoltă. 

Ca urmare a acestui fapt, adică a evoluției gândirii, sacrul este scos în afara istoriei, acolo unde, în zilele noastre, domină eu-ul atoate stăpân. Cu alte cuvinte, odată ieșit dintre prismele sensului înalt al vieții, adică a sacralității, istoria se va confunda cu individul și cu natura. Războaiele, indiferent de ce natură, de facto sau comunicaționale, se vor referi de-acum la individ, în numele lui se vor purta și în numele lui se va fi luat orice decizie (vezi perioada pandemiei), viața omului este sacrul de azi. „Sacrul cade în istorie”, nu se mai înalță deasupra ei.  Însă, omul rămâne să se întrebe: ce este, totuși viața? Mișcându-ne de-a lungul și de-a latul cărții, vom înțelege că, de fapt, depinde cine răspunde la întrebare și de pe ce poziții, pentru că „diversitatea ei formidabilă sfidează o definire ușoară.” O putem considera, pentru unii reducționist, o îmbinare stricto sensu biologică, „șurubărie”, este și ceea ce e palpabil, adică cognoscibil din interiorul speciei, sau o putem considera un proces, de natură fizică, de natură chimică etc. Dar „care este nivelul de la care începe viața”, de fapt?  

În cele din urmă, filozoful conchide: „proprietate esențială a ființelor care evoluează de la naștere până la moarte, viața umană devine existența pe care o duce cineva, modul în care trăiește cineva. Astfel, viața omului devine metonimia a tot ceea ce poate însemna viață”. Dar cu aceste reflecții în minte, ne vom întoarce la prima instanță, aceea care postulează că viața există doar pe Pământ. Și dacă ar exista în afara sistemului solar, distanțele sunt incomensurabile, adică posibilitatea de a afla ne depășește. Și nu numai distanțele, ci și capabilitățile tehnologice. Autorul nu specifică suficient de apăsat în ce măsură viața și existența altor tipuri de viețuire (sau doar așa cum o cunoaștem noi) este înțeleasă numai în preajma galaxiei noastre, căci în mod cert, incomensurabilitatea se extinde la infinit sau la nedefinit, dacă avem în minte ieșirea din Calea Lactee, ceea ce ne poziționează în sfera imposibilității cunoașterii a priori. În fine, ceea ce ne propune autorul este să ne gândim la o întrebare lebădă neagră: dar dacă viața este doar aici? Ar schimba acest lucru perspectiva pe care o avem asupra vieții însăși, asupra vieții noastre, a fiecăruia dintre noi? Reprezintă și viața o singularitate? Periplul astrofizic din interiorul cărții, cu semnificațiile filozofice, vi-l voi lăsa spre lectură, însă voi aminti, doar ca exercițiu mental, misterul singularității vieții, pe care autorul îl definește ca „univers alternativ”, „o poziție sau o configurație a unui mecanism sau a unei mașini în care comportamentul ulterior nu poate fi prezis.” 

Un alt capitol al cărții la care doresc neapărat să fac referire este felul în care comunicarea schimbă gândirea. Astăzi suntem sclavii noilor medii de comunicare, care prin afluxul de informație, mai reductivă sau mai complexă e secundar, ne inundă mințile, astfel încât nu mai avem acces la nicio „curte a miracolelor”, nu mai avem spațiu să zăbovim asupra întrebărilor relevante, cu semnificații adânci, cum este, spre exemplu, propusa singularitate a vieții și nici asupra descoperirilor uluitoare cărora le suntem contemporani. Practic, ne furăm singuri căciula mirării neavând la îndemînă o „ecologie a comunicării”. Suntem pasagerii unui tren de mare viteză căruia nu-i mai vedem alcătuirea și poziția noastră în el și nici nu mai constituie vreun pericol faptul că nu mai știm ce, cât, cum și dacă  putem ști. Fie ne întrebăm prea mult, fie zăbovim prea puțin asupra a ceea ce poate constitui un sens profund și practic al mirării, de unde și distanța, uneori prea mare, dintre întrebări și eventuale răspunsuri. 

Revenind la prima instanță, fiindcă până în acest punct viața „nu avem cu ce să o comparăm decât cu ea însăși”, autorul ne propune, ca-ntr-un bun roman SF, să ne gândim la Inteligența Artificială ca la o formă străină „alien”, pe care o vom întâlni. Sau cum ar spune unii alții, cu care ne vom confrunta în mod direct și cert. Inteligența Artificială este definită, grosso modo, ca fiind „capacitatea unei mașini electronice de a simula mintea umană – capacitatea de a învăța din exemple și experiență, de a recunoaște obiecte, de a înțelege limbajul și a răspunde la întrebări, de a rezolva probleme și de a lua decizii”. Din punctul meu de vedere, capitolul care tratează această temă reprezintă punctul culminant al cărții. După extinse explicații și referiri științifice, spre exemplu, distincția dintre machine learning și deep learning, foarte bine documentate toate, voi aminti ideea centrală a autorului care este, de fapt, o interogație mirată despre faptul că „Inteligența Artificială eșuează în recunoașterea imaginilor”, mai precis, eșuează în identificarea unei „imagini oferite din diferite perspective asupra aceluiași obiect atunci când se mișcă în jurul lui.” 

IA poate „recunoaște identitatea obiectului, identifică imaginea, cu toate diferențele oferite de diferite perspective”, dar ceea ce NU poate face e să recunoască obiectul dacă „primește imagini diferite și discontinui, din punct de vedere spațial și temporal”. Simplist spus, recunoaște/învață imaginile, dar nu le înțelege ca o minte umană. Ipoteza autorului este că acest fenomen se-ntâmplă pentru că „nu poate recunoaște viața din ele, din spatele lor”. Este un subiect care, așa cum de altfel specifică și autorul, merită și trebuie aprofundat. Nu este singurul capitol cel puțin interesant al volumului, dar cred că este cel mai intens de lecturat, ba mai mult, trimite cititorul la o bibliografie semnificativă. Nu răspunde în mod necesar întrebării despre ce este viața, dar ne ajută să formulăm întrebări relevante cu privire la viitor și la existența noastră, la semnificația existenței umane. Acest volum „nu își propune să stabilească sensul vieții, ci se mulțumește să capteze un posibil sentiment actual al ei”, cum altfel decât straniu?!