Revista Tomis

Deschid cu teamă cărțile semnate Doina Jela, pregătindu-mă mai mult de suferință decât de emoția estetică obișnuită. Miza literaturii Jelei Doina[1] este, pentru mine, aprioric, una înaltă. M-am obișnuit să gândesc că lectura cărților ei este aproape o datorie, iar intrarea în acest univers este, pe lângă privilegiu, și asumarea unei responsabilități și a unei dureri. Pentru că este universul unei scriitoare care știe aproape totul despre mediul concentraționar românesc din comunism, a petrecut mii de ore în arhive și alături de supraviețuitori, de victime și de călăi, iar durerea i s-a transmis ca o boală contagioasă cronică.

După multele volume rezultate din documentarea îndelungată și amănunțită pe această temă, una dintre substanțele rezultate în urma arderii în procesul creației este vina. Vina ce răzbate din toate cărțile ei, vina de a nu fi suferit îndeajuns, vina de a nu fi protestat, vina de a se fi complăcut, ca aproape toată România, în acceptarea a ceea ce era de neacceptat, mai ales în acceptarea suferințelor atroce ale unor oameni. Ceea ce nu pare să fi interiorizat Jela este că ea, cel puțin ea, și-a răscumpărat din plin această vină, prin toate eforturile pe care le-a făcut pentru ca suferințele martirilor pușcăriilor comuniste să fie cunoscute.

Cuibul din inima ei[2] este al treilea roman dintr-o trilogie intitulată „a memoriei”,  primele două romane fiind Villa Margareta și Efectul fluturelui.

Oricât de puternică este condiționarea mea de filolog de a considera ficțiune romanul, în general, nu pot face asta aproape deloc în privința romanelor semnate Doina Jela. Și tot ce citesc analizez prin prisma opoziției ficțiune – nonficțiune, simțindu-mă în același timp vinovată, și pentru că acesta nu este un criteriu legitim și profesionist, și pentru că autoarea a clarificat demult, într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu, dihotomia respectivă: „pentru mine, nu ficțiunea și nonficțiunea sunt termenii aflați în opoziție. Opoziția este între povestea mea și povestea altuia… Cu a mea fac ce vreau. Sau, în funcție de „abordare”, o inventez ca să o pot exprima mai bine sau o relatez în datele ei „exacte”, cu același scop. Există, știi, o „imunitate ficțională”, măștile sub care te poți ascunde. Te poți ascunde până nici tu nu te mai găsești și atunci te descoperi uimit. În nonficțiune n-ai imunitate.” (Revista 22, aug. 2021)

Lectura cărților așa-zise de ficțiune ale Jelei – de fapt de „memorie împărtășită, memorie vindecătoare” (p. 315) – nu este la fel de dureroasă ca a volumelor ei documentare, dar nici vreo lectură plăcută, ușoară, floare la ureche. Nu este iadul, dar cu siguranță poate fi purgatoriul.

Vina, autoflagelarea sunt constante, dublate fiind de intransigența, duritatea frustă pe care autoarea le arată față de ceilalți, față de lume – cunoscuți, personaje ale dosarelor fostei Securități, dar și prieteni, rude, oamenii pe care îi iubește cel mai mult, mama. Dragostea ei se face simțită mai întâi prin critică sau chiar brutalitate neașteptată. Pare că dragostea Jelei nu cunoaște iertarea, dar iată că ea vine mai târziu, pe cale literară. Literatura devine, cum este și firesc, proces de vindecare.

Cuibul din inima ei este o călătorie inițiatică în istoria propriei familii, ca o incursiune dantescă într-un purgatoriu în care lâncezesc toate păcatele, ca niște boli grele ce au lăsat urme în ADN-ul urmașilor în viață. O încercare disperată și reușită de a da înțeles, viață și culoare unor fotografii de epocă. Ca să ilustreze corect romanul, fotografia de pe copertă, cu bunicii autoarei, ar fi putut să fie tipărită nu în sepia, ci la fel de colorată și vie cum reiese din scriitura Jelei.

Pentru aceia dintre noi care cunosc o parte din istoria familiilor din care provin și au avut vreodată dorința de a ști mai mult, de a afla în amănunt viețile celor din sângele cărora au apărut și care trăiau înainte ca ei să se nască, demersul documentar al scriitoarei arată că trecutul familial este cu adevărat o sursă de autocunoaștere și o modalitate de a da sau de a înțelege noi sensuri ale vieților noastre. În plus, acest act cvasidemiurgic, această înviere a morților dă sens, imagine, actualitate și, până la urmă, nemurire unor destine uitate și unor locuri puțin cunoscute. „Un fel de confirmare, evanescentă ca o urmă pe nisip, a unui spațiu, mitic fără vreo justificare, decât aceea că există în memoria câtorva ființe, încă în viață, printre care noi” (p. 318).

Oricine va citi această carte va avea revelația faptului că străbunicii sau bunicii nu sunt doar niște umbre plate rămase în memorie printr-o imagine fotografică estompată sau prin câteva cuvinte, pe care nici nu le mai auzim rostite de vocile lor, ci persistă doar în ecoul relatărilor noastre despre acele amintiri. Că ei, cei datorită cărora am apărut pe lume, sunt oameni care au trăit la fel de intens ca noi, au avut povești de dragoste sau de trădare ce merită povestite și că poate chiar ne privesc de undeva de sus, de după nori, ni se adresează și se bucură atunci când îi „auzim” și îi pomenim, ca în ultimul capitol al cărții Jelei Doina: „ce-ar zice LRC dacă i-aș spune că nu doar ea, ci ei toți stau cu capetele ițite de după scamele de nori albi, puri, pe fondul unui albastru intens, cum numai acolo putea fi cerul?” (p. 498) „Tanti Marioara. Ea, Mama, numai nu se apleacă peste marginea norului, ca pe balustrada unui balcon, la Operă, ca să-mi atragă atenția; o știi, nu?” (p. 502).

În Cuibul din inima ei, scriitoarea adoptă ba masca naratorului martor și personaj, ba pe aceea a naratorului omniscient al întâmplărilor petrecute înainte de nașterea ei, coborând, ca Dante însoțit de Virgiliu – care aici este unchiul Nicolciu, prin caietul lui cu amintiri – în illo tempore, în timpul mitic al ținutului de la marginea pământului – Caraharman sau Carahorman, etimologic pământul negru, numele vechi al localității Vadu: „Există mai liniștit refugiu decât lumea de dinaintea nașterii tale (…)?” (p. 10) Iar „autoarea acestui reportaj plin de goluri și incertitudini” (p. 192) face din refugiul ei în trecutul familial ce știe mai bine, relatând fapte și legende din mai multe „unghiuri de vedere”, ceea ce le dă atât coerență, cât și ambiguitate și suspans.

Romanul este de o complexitate pe care această cronică nu poate aspira să o redea,  înglobând mai multe istorii: istoria din caietul unchiului Nicolciu – ghidul Jelei prin istoria familiei lor –, „istorii conversaționale” cu mama, cu sora, cu unchiul, cu tatăl, supranumit ironic Divinitatea, și cu prietenul raisoneur, desemnat cu inițialele LRC, amintiri concurente ale mamei și celor două fiice, fragmente de istorie paralelă a locului mitic și oamenilor săi, desprinse dintr-un roman al unui consătean, intitulat Oameni de la Armanul Negru, tăieturi din ziare păstrate de fratele Dănuț.

O parte delicată, frumoasă și dureroasă a romanului este episodul despărțirii de mamă, perioada în care fiica decide să își asume total prezența și grija mamei bolnave, în ultima etapă a vieții, prilej de lămurire a unei relații complicate, de clarificare a amintirilor concurente, de exorcizare a vinilor, de a-și descoperi, regăsi și reamenaja cuibul din inima ei.

Ea, Mama, este personajul cheie al romanului, o istorie vie și perpetuă a unui șir de mame și fiice, cu inimile la vedere pentru a evidenția cuiburile, spațiile securizate pe care copiii lor, fiicele lor pot conta și în care se pot întoarce la nevoie.

Cu referire la acest episod, aș mai spune că volumul Jelei este și un manifest, implicit, nu explicit, împotriva unei societăți (românești) în care gerontofobia sau age-ismul este o realitate, oamenii bătrâni fiind marginalizați, izolați, condamnați la o viață inactivă și fără prieteni. Dar este evident și reversul monedei, păstrarea, prin forța împrejurărilor, a unor legături familiale puternice, perpetuarea memoriei responsabile și limitarea distanței față de cuib.

*****

Doina Jela s-a născut la Vadu, comuna Corbu, din Constanţa, este  prozatoare, eseistă, jurnalistă şi traducătoare. Are paisprezece cărţi de autor publicate, dar a şi îngrijit, coordonat sau prefaţat mai multe volume importante, majoritatea despre sau în legătură cu universul concentraţionar din România. A publicat sute de articole, numeroase texte în volume colective şi multe traduceri în şi din franceză. A coordonat colecțiile Procesul comunismului de la Editura Humanitas și Actual de la Curtea Veche Publishing.

Este autoarea cărții Drumul Damascului, ecranizată în anul 2001 de regizorul Lucian Pintilie în filmul După-amiaza unui torționar – film nominalizat la Leul de Aur pentru cel mai bun regizor și la Premiul Marcello Mastroianni. Aceeași carte a fost adaptată pentru scenă și montată în anul 2022, de regizorul Mihai Măniuțiu, la Teatrul Dramaturgilor Români din București.

Între 1990 și 1995 Doina Jela a fost redactor la revista „Tomis”, în care a publicat recenzii și proze scurte.

Este membră de onoare a Asociației Foștilor Deținuți Politici, filiala Constanța.  Cărțile ei, bazate pe mărturii și cercetări de arhivă, sunt citate în numeroase lucrări de referință.

A fondat, împreună cu Mihai Creangă, Teodora Stanciu și alții, Asociația Ziariştilor Independenţi din România, filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ).


[1] Paranteză superfluă (nu cred că ei îi pasă) și hipercorectă, pentru a explica, totuși, folosirea numelui scriitoarei: contrar aparențelor, Jela este prenumele, unul bulgăresc, iar Doina – numele. Așa cum reiese și din romanul la care mă refer: „cine n-are nume neobișnuit aici, unde este cel mai deosebit loc din lume, că e la marginea oricărui pământ locuit? Zebure, Cader, Ivanca, Jela, Grutcă, Patentașu, Aram, Agop, Ghețu, Rebegeală, Zarcu, Ciopa.” (p.30)

[2] Editura Corint, colecția Corint Fiction, octombrie 2023

Mai multe texte
Citește și