Muzeul Picasso din Paris comemorează într-un mod original împlinirea a 50 de ani de la moartea pictorului căruia îi este dedicat, printr-o expoziție organizată de una dintre cele mai cunoscute și extravagante artiste contemporane, Sophie Calle. Născută în 1953, Calle este fotografă, scriitoare, artist conceptual și realizatoare de instalații de artă.
Prin expoziția intitulată „À toi de faire, ma mignonne!” (E rândul tău, micuța mea!), Calle își confirmă încă o dată excentricitatea, alegând să scoată aproape toate lucrările lui Picasso de pe simeze, iar pe cele rămase, să le ascundă, înfășurându-le în hârtie. Lucrările au fost înlocuite cu descrierile lor, realizate din memorie de angajații muzeului – de la curatori de artă până la paznici. „Le-am învăluit în amintirile pe care le-au lăsat în urmă, în absența lor”, a spus artista, care este interesată în principal de temerile lui Picasso de a-și pierde capacitatea de creație, mai mult decât de arta lui. Mai precis, Picasso nu se temea că va rămâne fără idei, ci îi era frică de orbire și de moarte.
Moartea este subiectul expoziției, dar Calle se concentrează pe propria moarte, inevitabilă, angajând o firmă de licitații pentru a-i inventaria toate bunurile, a le transporta în Muzeul Picasso, unde au fost expuse, și a produce un catalog de 218 pagini cu mobilierul ei, cu hainele ei, cu operele de artă pe care le deține – între care nu se află niciuna semnată de Picasso. Calle spune că este o repetiție generală pentru propriul deces, din care nu lipsește nici necrologul pe care și l-a comandat.
De fapt, artista îl tratează pe marele Picasso cu aceeași ironie pe care a arătat-o și față de propria persoană, în numeroasele episoade ale vieții ei pe care le-a transformat în artă conceptuală.
De exemplu, atunci când a fost părăsită de un iubit printr-o scrisoare trimisă pe email, Calle a pus 107 femei să citească acea scrisoare și să o analizeze fiecare din punctul ei de vedere. Scrisoarea a fost pusă pe muzică, recitată de o actriță, analizată de un psihiatru criminalist și rearanjată într-un joc de cuvinte încrucișate, rezultând o instalație de artă intitulată „Ai grijă de tine” (un îndemn din scrisoarea de despărțire), care a fost expusă în pavilionul francez al Bienalei de la Veneția.
Sophie Calle a urmărit străini pe stradă, a angajat un detectiv particular să o urmărească și să-i documenteze activitatea, a invitat străini să doarmă în patul ei, s-a angajat cameristă la un hotel pentru a fotografia obiectele personale lăsate de turiști în camere, a pus orbi să definească frumusețea, realizând apoi fotografii după descrierile lor, a dormit într-un pat plasat în vârful Turnului Eiffel, unde a invitat străini să îi vorbească, a filmat moartea mamei sale, acestea fiind doar câteva dintre bizareriile sale, uneori șocante.
Pentru un personaj cum a fost Picasso, cu un ego și o imaginație în egală măsură hipertrofiate, expoziția prin care Calle pare că ironizează pretențiile sale de nemurire artistică, exilându-l din propriul muzeu, ar putea fi cea mai adecvată la 50 de ani de la moartea fizică a artistului. Totodată, forțându-i pe admiratori să se mulțumească doar cu amintirea operelor sale, Picasso poate fi, paradoxal, resuscitat.
