O reclamă auzită întâmplător la radio acum ceva vreme se baza, cu destul de mult umor, ce-i drept, pe ironizarea jargonului sociologic. Mai precis, implica termenul de „gentrificare”, văzut de către autorii spotului publicitar ca fiind, evident, incomprehensibil și o expresie a vorbirii prețioase. Din moment ce cuvântul ține și de vocabularul urbanistic și, dat fiind faptul că marota administrațiilor publice contemporane de pretutindeni este regenerarea urbană, câteva precizări în acest sens sunt de actualitate, mai ales în context local.

Intrat în limbajul de specialitate în anul 1964 datorită sociologului britanic Ruth Glass, termenul ne poartă etimologic înapoi în timp, către Roma antică, unde, cândva prin secolul al III-lea e.n., în Britania romană, vilele patricienilor înlocuiau micile spații comerciale ale populației indigene ocupate. Cuvântul provine din franceza veche via limba engleză, de la „genterise”, desemnând pe acei cu o oarecare noblețe – dar și cu ceva proprietăți funciare – ce aveau să fie cunoscuți ulterior drept gentlemeni. Cu toată ascendența „albastră” a termenului, Ruth Glass l-a utilizat în catalogarea fenomenului nociv ce a descris dezlocuirea muncitorilor britanici de către clasa de mijloc din cartierul londonez Islington. Această evacuare reprezintă în fapt fenomenul gentrificării: adică o dislocare a rezidenților originari datorată infuziei de capital dintr-o anumită zonă, când rezultatul acestei inserții se măsoară direct în registru financiar prin creșterea prețului chiriilor, a impozitelor, taxelor și serviciilor, adică a costului vieții în general.

Cu o oarecare absolutizare, trebuie spus că termenul creează două tabere aferente a două categorii profesionale ce devin aici parțial opozante: una este cea a arhitecților/urbaniștilor, care sunt în general partizani ai dezvoltării și nu suportă în sine ideea de sărăcie, de precar și mai ales de neamenajat. Ei aduc aproape mereu ca argument faptul că opusul gentrificării îl reprezintă ghetoizarea. La celălalt capăt sunt sociologii, care, prin prisma formației umaniste, situează individul și comunitatea mai presus de orice imagine urbană impusă, pentru că, în urma unor astfel de „igienizări” concertate visate de către arhitecți/urbaniști, vagabondajul este un fenomen direct rezultant. Asta ca să numim doar un aspect negativ, pentru că, la urma urmei, nu-i așa, tot la ghetoizare se ajunge, dar nu direct în zona de intervenție/investiție. Desigur, o repet, este o polarizare voită tocmai pentru a ilustra echilibrul instabil pe care îl comportă termenul, pentru că apărători sau critici ai fenomenului există în ambele tabere. Ca multe altele, noțiunea implică o filosofie a limitei, de aici și o dinamică a pragului punct critic și este, în mod evident, de cele mai multe ori apropriată politic.

Deși nu a trecut foarte mult timp din 1964, adică de când Ruth Glass a instituit termenul, fenomenul gentrificării s-a diversificat extrem de mult în raport cu categoriile sociale de bază și scenariul de atunci: clasa de mijloc o dezlocuiește pe cea muncitoare. Evident, middle class a fost în multe cazuri la rândul ei dezlocuită de upper class, însă diferența de potențial financiar ce cauzează mișcarea nu se mai traduce doar prin diferența de clasă. Să spunem numai că gentrificarea are în centrul ei metafora/figura marginalului, a indezirabilului, fie că este vorba azi de categorii sociale vulnerabile, de minorități sexuale, de partizani ai culturii alternative sau de etnii aflate pe pragul asimilării, deci a dispariției. Și, poate cel mai important, a depășit cadrul strict urban central și prezintă specific local. O etapizare a gentrificării în statele occidentale presupune trei faze: prima dintre ele, cea a pionieratului, reprezentată de către artiști, scriitori, membri LGBT, activiști care ocupă o zonă delabrată pentru atractivitatea reprezentată de către accesibilitatea financiară și toleranță. O a doua etapă implică clasa de mijloc și intelectualii aferenți acesteia – precum profesori, librari și „buchiniști”, ziariști, etc. – ce vin în siajul și mirajul primei categorii. În ultimă instanță, deținătorii de capital, adică dezvoltatorii imobiliari, vin să „solidifice” zona prin construire în cea de a treia fază, dezlocuindu-i pe protagoniștii primelor două. Deși pare un proces liniar, unii autori subliniază ciclicitatea acestuia, mai ales în perioada post criza din 2008. Însă, înainte de a pune sub reflector cazul României și al Constanței, să punctăm un pic rolul arhitectului și urbanistului în tot acest proces. Desigur, misiunea arhitectului pare a fi una destul de clară: el ar vrea să renoveze, să restaureze și să amenajeze orice zonă văzută de el ca pauperă. Însă, adevărata „eminență cenușie” posibil generatoare de gentrificare este urbanistul, care, prin politicile publice pe care le propune – nu de unul singur totuși – declanșează patologia. Paradoxal sau nu, apariția gentrificării încă din stadiul de proiect este legată tot de un fel purist și simplist de a vedea urbanitatea, însă ceva mai metaforic: urbanistul, ca metodologie de lucru, împarte orașul în zone mai mult sau mai puțin definite fizic, asemeni camerelor unei locuințe să zicem, dar care nu sunt automat sinonime cu cartierele acestuia. Totuși, această împărțire înseamnă un mijloc/instrument de lucru și nu un scop, pentru că finalitatea în general o reprezintă opusul, adică mixtura de toate felurile: funcțională, socială, economică, ș.a.m.d.. Prin diversitate încă se definește ceea ce am putea numi o urbanitate bună, dacă se exclud unele zone speciale, precum cea industrială, de exemplu. Corelația directă dintre zonificarea marcă a urbanistului și gentrificare este încă dezbătută, dar orice „monozonă” prezintă un potențial segregaționist, iar riscul ulterior al apariției gentrificării este inerent, acesta fiind doar unul dintre pericole, poate nici măcar cel mai mare.

Ipostaze nocive sau acceptabile ale efectului gentrificării asupra construcțiilor istorice

În cazul României se poate vorbi despre gentrificare, evident, post anul 1990. Cauza modificărilor o reprezintă privatizarea tipică pentru contextul românesc al acelor ani. În primul rând este vorba despre (re)cunoașterea proprietății private a unui larg segment de populație, care s-a trezit deodată proprietar pe locuința proprie deținută la urma urmei tot de către de stat în socialism, în cazul blocurilor de locuințe. În cazul locuințelor vechi din centrele istorice, acestea s-au vândut de multe ori la aproximativ 10% din valoarea reală. Pentru cei cărora le-au fost retrocedate casele, în afară de faptul că în unele situații au rezultat chiar numere cu două cifre de coproprietari, în cele mai multe cazuri valorificarea lor a fost făcută haotic și ilegal – chiriași deveniți proprietari și viceversa – pe fondul acțiunilor unor agenți si dezvoltatori imobiliari vorace, mânuitori de mecanisme și inginerii financiare și juridice, de foarte multe ori ilicite. Gentrificarea a fost foarte agresivă, însemnând de fapt evacuarea indezirabililor, a categoriilor defavorizate: familii sărace provenind din mediul rural, bătrânii locuitori ce și-au păstrat măcar o parte mică din imobilul deținut inițial, iar în cazul Transilvaniei, o parte a populației maghiare și germane cu drept de rezidență „intramuros” înainte de 1918. Astăzi, pe fondul general al consumului global al centrelor istorice, asistăm la o întinerire a populației din zonele ultracentrale, mai ales în orașele universitare de prestigiu precum București, Cluj, Iași și Timișoara, care, din acest punct de vedere, se poate spune că s-au recentrat, cel puțin parțial. Constanța, un pol universitar secundar, prezintă însă paradoxul urbanistic al orașului care crește ca masă construită, datorită presiunii imobiliare „estivale”, dar scade ca populație. Prin urmare se descentrează, se dispersează, se suburbanizează. Există un interes cu o întârziere de cel puțin o decadă față de restul țării pentru zona centrului istoric, adică pentru Peninsulă. Pe de altă parte însă, în aceste zone, rezidențialul pierde abrupt teren în favoarea comercialului, fondul construit mai mult sau mai puțin valoros este invariabil afectat, iar diversitatea, adică „Graal-ul” urbanismului benign postulat anterior, este periclitată.

Gentrificarea contemporană a marilor orașe din lumea anglo-saxonă, pentru că despre aceasta avem date cuantificabile, este în principal una a zonelor pericentrale și periferice, corelată cu zenitul culturii alternative. Gentrificarea centrelor istorice, a zonelor ultracentrale, care în România este într-o fază medie, constituie, în lumea occidentală, un fenomen care chiar dacă nu este încheiat, totuși unul ce ține destul de mult de trecut. În cazul Constanței, poate că, odată cu regenerarea urbană a unor foste zone industriale precum parțial zona portuară, Oil Terminal sau Abator, se va putea vorbi în timp și despre alte tipuri de gentrificare, deși nu e dezirabil. Însă, termenul de regenerare urbană a avut, cel puțin în ultimii 60 de ani, înțelesuri diferite, ba chiar opuse. Dacă în America anilor ’50-’60 se extirpau zone centrale întregi pentru a face loc autostrăzilor intraurbane, această eviscerare însemnând atunci regenerare urbană, astăzi vorbim în termeni mult mai soft despre acupunctură urbană. Dincolo de interferența cu filosofia chineză, medicina alternativă/holistică și metafora orașului ca organism, o idee recurentă în istoria urbanismului, o parte importantă a acestei – să îi zicem totuși – doctrine urbane este planificarea participativă. Aceasta presupune implicarea rezidenților – de drept sau nu – în procesul de planificare, dar și a altor agenți și actori adiacenți (O.N.G.-uri, asociații). Este important ca în corul general, vocea fiecăruia să poată fi auzită, și mai ales a marginalilor descriși în partea de început. Chiar dacă, vorbind despre doctrine și ideologii, pare o idee venită dinspre stânga politică, această metodă este totuși utilizată și în climatul neoliberalismului nord-american. În astfel de ateliere participative se construiește încrederea, se discută, se caută consensul și, la final, ca rezultat, se construiește comunitatea. Capacitarea fiecăruia, adică împuternicirea individuală  (acel „empowerment“ cum îl numesc americanii), identificarea fiecărui punct de intervenție la scară mică, care va genera ulterior energizarea socială a țesutului urban, sunt elemente vitale în coagularea comunității.

Revenind din nou la componenta socio-economică, folosind termenii sociologului Liviu Chelcea într-un studiu din 2000 din București, gentrificarea post-socialistă este una a „acumulării primitive” de capital, bazată pe capitalul social (adică rețelele sociale), în timp ce gentrificarea care ține de capitalismul occidental este una a (re)distribuției acestuia, adică a reinvestirii. În Constanța, după sociologul Florin Poenaru, capitalul – autohton și străin – acumulat atât în socialism, cât și ulterior, pe fondul relativei prosperități a unui oraș port ce găzduia marea majoritate a turiștilor străini înainte de 1989, a conferit un altfel de start comparativ cu alte localități industriale de gabarit extins din țară. Anii 90 au format aici o clasă antreprenorială ce își are în mare originea în clasa de mijloc a navigatorilor din socialism. Stagnarea ulterioară a anilor 2000 a însemnat doar direcționarea capitalului către o singură zonă a urbei, proaspăt intrată atunci în intravilan: Mamaia. Aceste diferențe care țin de substratul economic al fenomenului gentrificării se traduc și în imaginea urbană, adică se spațializează. Starea de tranziție între cei doi poli descriși de Liviu Chelcea este perfect vizibilă în contrastele de toate tipurile, pe care le sesizezi la tot pasul atunci când te plimbi pe „corso” în diferitele orașe mai întârziate ale României, acolo unde alternează și coexistă: luxul cu ruina, comercialul informal cu rezidențialul informal, autenticul valoros (clădiri de patrimoniu) cu falsul kitsch (pastișa arhitecturală) ș.a.m.d.

Dacă este să discutăm comparativ între orașele românești și altele de pe mapamond relativ la factorii care frânează procesul de gentrificare, în contextul local sunt doi, menționați de Dana Nițulescu în revista Calitatea Vieții (nr. XVII din 2016): absența capitalului real, comparativ cu cel occidental, și lipsa reglementării clare a proprietății. O planșă relativ clară cu regimul de proprietate îl împiedică pe arhitect/urbanist să acționeze profund în procesul de regenerare urbană, pentru că, după cum s-a afirmat, spre deosebire de sociologi, planificatorii sunt tentați să vadă jumătatea plină a paharului legat de această chestiune. O indică relativ faimosul text al arhitectului american Andrés Duany din 2001, „Trei urale pentru gentrificare”, aflat sub deviza „nimic nu este mai nesănătos pentru un oraș decât monocultura sărăciei”. În cazul centrului istoric al orașului Constanța, în zona peninsulară, regimul de proprietate este încă problematic. Inserția de capital financiar a conferit parțial accesibilizarea și frecventarea zonei, însă motorul turistic și comercial nu este suficient sau nu este singurul de luat în calcul, iar suprasolicitat, poate deveni ireversibil nociv. Țesutul social tomitan este totuși unul care în mod istoric a fost divers și trebuie considerat ca atare în orice gândire prospectivă.

Ca planificatori, ce putem face totuși împotriva acestui – să îi zicem totuși – flagel? În primul rând să ieșim din rolul strict de „planșetari” digitali și să intrăm un pic în pielea sociologului: să studiem atent situația din teren și să fim gata să ne atribuim și alte roluri decât cele ce au ca finalitate desenul sau textul strategic: de exemplu cel de facilitator între diferiții actori urbani în cadrul planificării participative menționate mai sus.

De o competență ceva mai proprie breslei, dacă discutăm în termeni de patologie urbană, o soluție împotriva gentrificării poate funcționa după ideea vaccinului, având permanent în minte idealul urbanistic sănătos al diversității. De exemplu, într-o potențială dezvoltare imobiliară cu locuințe de vacanță, specifică zonei litorale, ce nu e activă decât în sezon, vine sugestia de a introduce și locuințe sociale permanente, pentru o distribuție echitabilă a veniturilor la scara orașului. În afară de faptul că nu trebuie stigmatizați, rezidenții permanenți ai locuințelor sociale au rolul de a menține zona activă și în extrasezon, cu toate beneficiile rezultante. Iar la scară macro, urbanistul, cu unealta sa specifică descrisă – adică zonificarea – trebuie să prevadă strategii ce au ca scop controlul chiriilor și taxarea speculei imobiliare. Și, poate, mai ales să o prezică, folosind indicatori demografici și date financiare precum prețul imobiliarelor sau al investițiilor publice.

Gentrificarea se întâmplă, este rezultatul laissez-faire-ului perpetuu urban. Poate „gesta” încă din faza de proiectare, dar și irumpe ulterior, în zone construite perfect consolidate. Nu poate fi blamată pentru toate problemele orașului, dar nici nu reprezintă o soluție completă în vederea eradicării penuriei urbane. Însă, într-o lume în care segregarea prezintă continuu fațete necunoscute, acceptarea diversității este singura soluție win-win. Totuși, despre diversitate, ca și despre gentrificare, putem încă glumi, precum reclama intrigă declanșatoare a prezentului text.

Sursa Imaginilor

Imagini licențiate Creative Commons Attribution 2.0 Generic, cu drept de utilizare comercial, nemodificate. Autor: Thomas Quine

https://zh.wikipedia.org/zh-cn/%E7%BB%85%E5%A3%AB%E5%8C%96#/media/File:BerlinSquat-ccbysa-flickr.jpg

https://zh.wikipedia.org/zh-cn/%E7%BB%85%E5%A3%AB%E5%8C%96#/media/File:Studio_183.jpg

Sebastian Ionescu

Bibliografie:

Chelcea L., Grupuri marginale în zone centrale: gentrificare, drepturi de proprietate și acumulare primitivă post-socialistă în București. Sociologie Românească, Numărul 3-4, pp. 51-68, 2000.

Duany A.,Three cheers for gentrification, The American Enterprise, 15, 36-39, 2001

Lees L. et allii (eds.), The Gentrification Reader,  Routlege: London & New York, 2010.

Nițulescu D.C., Procesul de gentrificare a spațiilor de locuit urbane. Concept și explicații alternative, Calitatea Vieții, XVII, Numărul 3-4, pp. 281-293, 2006.

Parkins H. & Smith C. (eds.), Trade, traders and the Ancient City, Routlege: London & New York,1998

Webografie:

https://www.archdaily.com/971016/does-urban-development-drive-gentrification
https://heritageconstanta.com/op-ed-borge-kallesten/
https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/o-teorie-si-o-practica-a-lipsei-de-1785775.html