În Singuri în satul global (Paideia, 2023), Mona Momescu se întoarce la problematica globalizării după 31 de ani de la publicarea cărții lui Marshall McLuhan și Bruce Powers, The Global Village. Transformations in World Life and Media in the 21st Century. Cititorii ar putea să se întrebe ce s-ar mai putea spune acum despre globalizare după milioanele de volume dedicate acestei teme. O scurtă căutare „number of books on globalization” pe Google scoate la suprafață mai mult de 43 de milioane de rezultate. Cu toate acestea, cartea Monei Momescu aduce cu sine ceva cu totul nou: o experiență personală a globalizării și efectelor ei, experiență trăită la New York, pusă în rama teoretică a studiilor interdisciplinare la care autoarea face apel. Mai mult, Mona Momescu a reflectat asupra versatilității fenomenului globalizării care nu se manifestă doar la nivel economic ca flux de capital, mărfuri, servicii, după cum arată regretatul profesor si sociolog australian Stephen Castles. Fluxul economic este dublat de un flux de idei, produse culturale și, nu în ultimul rând, de oameni. Prin propria ei explorare, Mona Momescu verifică, la nivel personal, teoria lui Castles conform căreia globalizarea a produs o reorganizare spațială a lumii „de la spațiu al locurilor” la „spațiu al fluxurilor” (2003). Prinsă în fluxurile care străbat marea metropolă americană New York, autoarea observă cum are loc adaptarea culturală, cum se inventează apartenența la un (alt) spațiu cultural, sau cum se ajunge la multiculturalism. 

După 14 ani ca lector de limba română la prestigioasa Universitate americană Columbia din New York, metropola-metaforă, cum o numește Mona, autoarea ajunge la o selecție relevantă a întâlnirilor cu celălalt prin aplicarea unei serii de filtre teoretice dintre cele mai provocatoare: de la filtrul sociologic și mediologic al lui Marshall McLuhan la cel antropologic al lui Marc Augé; de la teoria structuristă (structuration theory) a lui Anthony Giddens la cea holistă a lui Stewart Brand (cel care a lansat Whole World Catalog pe care, în 2005, Steve Jobs l-a comparat cu motorul de căutare Google); de la consumerismul lui George Ritzer care definește „mcdonaldizarea”, la postcolonialismul lui Said și deconstructivismul lui Derrida. 

Rezistând globalizării limbajului academic – mai bine zis importului de scriitură anglo-americană în care argumentul direcționează toate firele de persuadare, demonstrație, sau investigare – Mona Momescu scrie o carte academică într-un limbaj creativ, cu figuri de stil, un ton dinamic, stabilind un dialog al ideilor, al protagoniștilor și chiar al teoreticienilor, fără pompa academică, dar cu profunzimea ei. Aș compara stilul acestei cărți cu genul „docudramei” din film. Reconstituind evenimente contemporane astfel încât să construiască o poveste, docudrama este genul care își dorește să coaguleze memoria colectivă în jurul unor evenimente recente. Așa cum arată Steven N. Lipkin, profesor de film la Western Michigan University și autor al cărții Real Emotional Logic: Film and Television Docudrama as Persuasive Practice (2002), docudrama se contaminează de subiectivitatea, cunoașterea, capacitatea de sondare a realității, dar și de arta reprezentării evenimentelor care o produc. Este ceea ce face Mona în cartea ei. Scrisul alert, uneori confesiv, alteori diaristic, atent analitic, dar întotdeauna ironic și chiar auto-ironic, aplicat la teme serioase, care au fost folosite, mai bine zis, manipulate, nu de dragul înțelegerii fenomenelor ci pentru a insinua o atitudine, face cititorul să continue lectura de la un capitol la altul numai cu un scurt respiro pentru a o relua. 

Arcul pe care îl face cartea, de la basmul domnișoarei de culoare „native of New-York” din primul capitol, la ultima intrare din dicționarul din satul global, definiția adnotată a necrocapitalismului lui Achille Mbembe, teoreticianului politic de culoare, reunește – citez – „o poveste a metropolei, cu chipuri, întâmplări, episoade aparent prea obișnuite pentru o reflecție cu pretenții teoretice, … povești despre locuri din SUA,..” în care cititorul găsește ceva ce „există peste tot în lumea noastră interconectată, care se oglindește, declarat, ori nu, în alteritatea ei de peste ocean” (11).

Primul capitol, „Nativa din New York. Un basm vechi din satul mare cât lumea”, anunță 

preferința pentru poveste, în cel mai înalt stil post-postmodern, pentru că, de fapt, vom vedea cum ironia se întoarce asupra ironiei și parodiei postmoderne, nu neapărat pentru a o sancționa, cât, mai degrabă, pentru a-i devoala ușurătatea. Departele, cu conotația de exotic, se estompează; diferența se cere luată în seamă. Examinarea alterității în descendența lui Augé ne pune în alertă pentru că ne aduce în față ceea ce ne-am obișnuit să vedem dar și să trecem grăbiți peste înțelegerea dureroasă a ștergerii diferențelor. Nici măcar examinarea alterității nu mai este „eficientă”. Nemaiavând distanța care dă o perspectivă mai clară asupra lumii în care suntem continuu scufundați sau care ne asaltează cu neliniștea evenimentelor în care ne antrenează, locuitorul acestui non-loc trăiește tensiunea dintre dorința de a păstra o urmă de diferență și nevoia de conformare sau integrare. Discuția despre satul global aduce în prim plan și o altă tensiune, dintre spațiul cultural european și cel american, în care al doilea termen nu mai stă pentru o societate de tip melting pot, concept desuet, neproductiv cultural prin acțiunea  nivelatoare sub semnul asimilării. Mona Momescu rezolvă elegant etichetările problematice din ultimele decenii. De exemplu, evită termenul de hibridizare al lui Homi Bhabha (1994) pentru care recunoașterea ambivalenței spațiului unei identității culturale indică o emancipare ca hibridizare culturală în care diferența poate funcționa nestingherită. Cu toate acestea, încărcătura istorică și ideologică cu care vine la pachet hibriditatea din vocabularul biologiei și al studiilor culturale, face ca această opțiune să fie agreată de toți teoreticienii culturii. La fel, autoarea alege să se focalizeze pe etnicitatea nouă și nu să nu intre nici în discuția identității sub semnul cratimei, în engleză „hyphenated identity”. Concept compromis încă din mai 1916 când Theodore Roosevelt,  fostul președinte al Statelor Unite, a respins ideea unei identități cratimizate care ar fi recunoscut contribuția noilor imigranți la cultura și societatea americană, a fost resuscitat de specialiștii în studiul limbilor moștenite, dar lăsând deoparte cratima. Dominika Baran, de exemplu, în Language in Immigrant America (2017) susține  marcarea unei identități duble care ar putea fi o rezolvare pentru definirea identităților imigrante. Ca atare, Mona Momescu preferă să discute etnicitatea contemporană care „desemnează co-ocurența spațială a tipologiei occidentale și orientale,” chiar dacă această „co-ocurență nu mai aduce pacea socială, ci marchează o continuă luptă pentru recunoaștere, dublată de un discurs al autoculpabilizării” (64).

Pornind de la proiectul lui McLuhan pe care-l vede exclusiv virtual, căruia îi recunoaște încă importanța în redefinirea etnicității ca „sumă de trăsături culturale care conectează membrii unui grup sau membrii diverselor grupuri”, autoarea identifică rezonanțe între el și simulacrul lui Jacques Baudrillard. Simulacrul pune în umbră originalul devenind „mai real decât realul” în traseul propriu de devenire. Satul global descris în această carte este unul al simulacrelor, al locuitorilor care trăiesc într-un prezent continuu, fără trecut, istorie sau memorie, care nu au timp să afle sau poate nu au nici deprinderea să se intereseze de cauzele evenimentelor, pentru că sunt orientați către sine, asupra propriei existențe și ca atare sunt interesați mai mult de impactul evenimentelor asupra vieții lor decât de evenimentele cu care sunt contemporani. 

Copleșitoarea invazie a obiectelor epocii consumiste nu ajută nici ea, după cum arată autoarea. Nu numai timpul dispare, ci și spațiul care este atât de claustrofob, încât ajunge să se definească prin aglomerarea elementelor care-l ocupă. Admirabilă este jucăușa analiză a „sociologului vedetă”, cum îl numește Mona pe George Ritzer, în care vede cum chiar cultul eficienței duce la raționalizarea teoretică inspirată de un produs global, transformat în icon al timpurilor noastre: hamburgerul american. Mona ar trebui să scrie o continuare la cartea despre „mcdonaldizare” a lui Ritzer și să dezbată pe larg ideea de globalizarea a nimicului căreia autoarea îi găsește corespondentul perfect: golul din gogoașa Dunkin’ Donuts. Pe urmele lui Ritzer care și-a parodiat discursul, uneori chiar și involuntar, subcapitolul „Gaura la gogoașă și marele nimic” este demonstrația perfectă că tonul cel mai potrivit pentru o analiză a ceva global este parodia. 

Povestea se continuă, iar firele narativ-teoretice se desfac în capitolul „Satul fără sfârșit. Mici povestiri teoretice”. Locul măsoară timpul, povestea dă valoare teoriei. Mai în glumă, mai în serios, autoarea stabilește un dialog între Derrida, McLuhan și Baudrillard, un dialog al ideilor așa cum pot fi ele reașezate în încercarea de a înțelege satul global în complexitatea lui: sub semnul discursului derridian care poartă urmele spectrale ale fonemului uitat, apoi recuperat din diferanță; sub semnul comunicării „reticulare” a acestui discurs despre „angoasa prezentului” în formula lui McLuhan; și, în sfârșit, sub semnul rupturii dintre semn și referent despre care Baudrillard scrie că este un „semn «golit de sens» (care) modelează realitatea…  și se «dă drept» realitate” în satul global (116). 

De o importanță majoră din punct de vedere argumentativ sunt și notele de subsol. Savuroase,  notele textuale ale Monei oferă, dincolo de trimiteri bibliografice sau comentarii, exemple dintre cele mai neașteptate, unele de-a dreptul paradoxale. Nota de la pagina 116, susține subtitlul volumului „o arheologie paradoxală a premodernității postmoderne” prin exemplul Vioxx care surprinde modalitatea în care punctul de vedere subiectiv, adesea manipulat, este mai important decât adevărul științific, ceea ce duce la poziționări nefondate în funcție de capacitatea de persuadare a reclamelor vehiculate de mass media. 

Povestirile se succed, protagoniștii se schimbă. Teoreticienii sunt puși să facă un colocviu al ideilor, pe care autoarea le chestionează cu atenție pentru a le dezvălui conexiunile, registrele ideatice, uneori chiar sursele, de cele mai multe ori ignorate de cititorii prinși în vortexul teoriilor care se vampirizează una pe alta, în graba de a ține pasul cu noile tehnologii. Noii eroi din planul realității – influenceri, politicieni, antreprenori culturali, participanți la reality-show-uri, creatorii de bitcoin, fraudatori – intră în diorama, cum aș numi capitolul ekphrastic care textualizează reprezentarea tridimensională a realității din capitolul „Tânăra Fată si alte jocuri din sat”, o povestire despre măștile aceluiași personaj, ridicat la rangul de erou de generația milenaristă. 

Unul dintre cele mai discutate fenomene din spațiul american pe care M.M. îl analizează cu probitate este acela al protestelor Occupy Wall Street din New York, Capitol Hill Occupied Protest sau Capitol Hill Autonomous Zone din Seattle. Deși nu a fost la Seattle, asemeni unui reporter de investigație, dotat cu mintea unui teoretician de mare ținută, cu sensibilitatea scriitoarei de proză eseistică și cu curiozitatea consultării unei planșe de surse neaccesate de cei mai mulți dintre noi, autoarea cartografiază reacțiile de la distanță de pe platformele sociale. Parcursul de la confuzie la eroism, de la improvizație la organizare, sau de la rebeliune la protest întregește imaginea eroului colectiv care în lumea actuală este supus scrutinului global în aceeași măsură în care se bucură de popularitate globală. Analiza excelentă a vocilor din social media din Marea Britanie, Croația, Rusia, etc., citate de autoare, sancționează superficialitatea militantistă a construirii „cu forța” a unui paradis terestru în care grădina nu are cum să rodească fără ingeniozitate, organizare și inteligență, cum s-a dovedit a fi în cazul protestelor din iunie 2020 din Seattle. 

Capitolul dejoacă pretențiile înverșunate ale celor care știu sau cred că știu să „joace” sistemul, să-l folosească în corectitudinea lui politică nechestionată. Cazurile de indivizi care se declară de culoare deși sunt albi, care-și apropriază identități străine lor pentru a fi (mai) „diferiți” pentru că acum „se vinde” diferența, sunt examinate cu atenția cu care cercetătorul o acordă obiectului de studiu. Diferența căutată nu este neapărat una culturală sau etnică. Definiția cuvântului „etnic” s-a schimbat fiind profund rasializată. Etnic nu mai înseamnă „a aparține la o populație, sau grup format din oameni care împărtășesc același background cultural” (vezi definiția din Dicționarul Oxford: „belonging to a population group or subgroup made up of people who share a common cultural background or descent”), ci înseamnă acum „a fi înrudit sau a relaționa cu grupuri mari de oameni categorisiți în funcție de originea sau background-ul rasial, național, tribal, religios, lingvistic sau cultural” (vezi definiția din ultima ediție a Dicționarului Webster: “of or relating to large groups of people classed according to common racial, national, tribal, religious, linguistic, or cultural origin or background”), în care sesizăm că prima notă comună este rasa. Nu întâmplător, prima intrare din glosarul final care aduce clarificări atât de necesare pentru vocabularul în continuă reformulare, este dedicat teoriei critice a rasei. Acesteia îi urmează alte câteva adnotări dintre cele mai relevante pentru tema cărții: identitatea în satul global. 

Fără un capitol de concluzii, cartea îl obligă pe cititor să-și formuleze propriile concluzii. Este o carte care nu te lasă indiferent: te invită la dezbatere, te face să-ți formulezi propria poziție și să ți-o aperi atunci când autoarea pare să împărtășească un alt punct de vedere. Pe scurt: o carte fascinantă.