Revista Tomis

Farmecul indiscret al betonului aparent

Betonul brut sau betonul aparent nu este considerat a fi un material în sine, ci doar expresia constructivă cu valențe plastic arhitecturale a betonului utilizat pentru structură. A fost întrebuințat pe scară largă de către un predecesor al modernismului, arhitectul francez Auguste Perret în reconstrucția imediată de după război a centrului orașului Le Havre, zona devenind chiar sit protejat al patrimoniului mondial UNESCO în 2005. Perret a fost mentorul de corespondență al lui Le Corbusier, în opera târzie a „ticluitorului” modernismului aflându-și betonul aparent pe deplin rațiunea de a fi. Adică o expresie plastică totală ca rezultat al „jocului savant, corect și magnific al formelor reunite sub lumină”, după faimoasa exprimare a contestatarului arhitect elvețian.

Elveția este o țară care a rămas totuși până astăzi fidelă tradiției moderniste a lui Le Corbusier și pe alocuri moștenirii sale a betonului aparent. Însă a reușit să se sustragă în bună măsură – cel puțin ca scară și amploare a răspândirii – brutalismului global al anilor 60 și 70, curentul arhitectural dominant care a făcut foarte popular acest material în rândul maselor – și nu neapărat în sens pozitiv – ci mai ales prin imaginea sa oglindită în film. Cu toate acestea, întreaga zonă multiculturală helvetă este presărată din abundență cu obiecte construite unicat, mici „bijuterii” din beton brut ce răzbat dintre pliurile albe ale topografiei muntoase. Un exemplu în acest sens este Monte Carasso, un sat din cantonul de influență italiană Ticino, ce rămâne în istoria arhitecturii recente ca un experiment extrem de reușit. Modelul se constituie prin aducerea în discuție a prețiozității arhitecturii rurale de patrimoniu în raport cu prevalența globală a betonului armat.

Rodul unei colaborări pe durata a 30 de ani între un primar dedicat și un arhitect perseverent, Monte Carasso a fost reglementat în cea mai mare parte printr-un cod urbanistic constituit din șapte puncte. Unele dintre acestea sunt pur tehnice, reglementând distanțe sau componențe de comisii, însă punctele 1 și 3 șochează prin exprimarea lapidară oarecum contradictorie, constituindu-se într-un adevărat manifest. Pe rând, punctul 1, „Orice intervenție trebuie să negocieze cu structura locului”, adică noul trebuie să fie în armonie cu contextul existent. Însă genericul punct 3 aruncă totul în aer: „Nu există regulă care să definească limbajul arhitectural”. Ceea ce reținem din acest „heptalog”, dar mai ales din citirea legată a punctelor 1 și 3 menționate, este că s-a încercat – și reușit – găsirea unei sinteze. Clădirile moderne din beton aparent – chiar și locuințe colective – potențează perfect arhitectura veche din piatră locală, dar mai ales alba mănăstire augustiniană. Cum funcționează pe scurt „codicele”: da, conform punctului 3 poți face orice, din orice material (după o regulă nescrisă pare-se), practic oricine ar cam putea proiecta ceva, însă punctul 1 te introduce într-o discuție foarte complexă și necesita aprobarea comisiei formate ulterior exclusiv din arhitectul încăpățânat. Să îl amintim totuși, o merită: Luigi Snozzi.

Dacă am făcut referire la Țara Cantoanelor, poate că, în mod justificat, cititorul va face asocierea mentală a betonului cu un material artificial propice peisajului montan, acolo unde primește și un rol infrastructural major, de modelare și stabilizare a terenului accidentat. Parțial adevărat, deoarece este știut că mai ales în cantonul mai sus menționat, Ticino, construcțiile inginerești – tuneluri, poduri, baraje, ziduri de sprijin, etc. – au calități plastice deosebite, zona fiind renumită în ghidurile de arhitectură contemporană și pentru așa ceva. Însă, o utilizare intensivă a betonului brut are loc și în țări plate și calde precum India sau Bangladesh, acolo unde moștenirea unor mari clasici arhitecți precum Le Corbusier, Louis Kahn și – ceva mai recent – Balkrishna Doshi este încă vie. Desigur, în state pe care eufemistic le numim „în curs de dezvoltare”, betonul rămâne totuși cel mai ieftin material durabil posibil, iar dacă țara respectivă prezintă și un climat relativ cald – nefiind necesară termoizolarea – atunci posibilitățile și cantitățile de expresie și utilizare sunt practic nelimitate.

Luând toate acestea în considerare, o „apariție” din beton brut în zona metropolitană constănțeană nu ar trebui să constituie un șoc sau o inadecvare la context, mai ales că există și în oraș „geme” ale arhitecturii brutaliste foarte speciale precum Edificiul Roman cu Mozaic, Spitalul Județean sau mai puțin vizibila casă de vacanță destinată cadrelor P.C.R. din Mamaia. Astfel, în zona sudică nou urbanizată a orașului Năvodari „ființează” un obiect construit ce nu pare a face parte din masa edificată înconjurătoare. Este vorba despre o locuință individuală, o cutie pentagonală ermetică din beton aparent, dar care prezintă totodată și posibilitatea deschiderii, a transparenței.

Responsabilii de proiect sunt Marius Mitran și Miruna Tutoveanu, un cuplu de arhitecți ce a fost școlit într-unul din birourile cele mai spectaculoase și celebre de pe glob: Herzog&deMeuron, companie de proiectare din Basel, ce are în portofoliu, pe lângă multe alte edificii complexe, variate construcții din beton brut. Cu toate acestea, o opinie personală, locuința de față se înscrie mai mult în traiectoria unui alt arhitect elvețian care a dobândit în ultima vreme un cult status, leader de design al unui birou relativ mic situat în Zürich ce îi poartă numele (Studio Märkli), fiind însă foarte influent prin teoria oarecum anacronică – dar seducătoare – pe care o (re)propune: limbajul de arhitectură ca rezultat intelectual al geometriei proporțiilor. Prin urmare, după Peter Märkli, căci despre el este vorba, există totuși un limbaj de arhitectură destul de bine definit, contrazicând prin aceasta mai sus menționatul punct 3 al „heptalogului” Monte Carasso. Cu toate acestea, adică cu obiectivitatea aparentă conferită de matematica proporțiilor, clădirile sale nu sunt unanim validate ca fiind armonioase. Dar aceasta este, până la urmă, frumusețea.

Revenind la locuința situată în zona rural suburbană Năvodari, contrastul betonului aparent în raport cu suprafața maximală de tencuială decorativă a caselor învecinate este unul flagrant și binevenit. Din păcate, aici nu s-ar putea pune problema unui real dialog între contextul existent și noua inserție construită – precum în Monte Carasso – pentru că primul „interlocutor colectiv” este pur și simplu acaparant. Singura soluție într-o astfel de situație pare a fi fermitatea și o oarecare retragere în sine. Cu toate acestea, există o deschidere către spațiul public, chiar prin cedarea unei mici părți a parcelei către acesta, iar accesul din stradă în monolitul de beton se face discret, la scară umană, pe lângă un gard din lemn, în jurul unei magnolii sempervirescente, adică veșnic verde. Traseul de intrare este ușor șicanat, ba mai mult, în maniera caselor tradiționale, ai senzația că ar trebui totuși să te apleci. Însă tot acest scenariu este îndelung pregătit pentru a marca spectacolul spațiului destinat zonei de living: unul cu o înălțime dublă, către care se deschid majoritatea încăperilor diurne ale locuinței. Cel mai neașteptat dintre acestea camera de joacă a copiilor, un spațiu alungit, situat pe o supantă luminată zenital. Medierea cu zona de living se face printr-o imensă fereastră fără structură asemeni unui ecran, pentru a crea o relație cât mai directă cu nucleul extins al casei. Ce alte spații se mai deschid către acest veritabil atrium acoperit al locuinței, ce pare a comporta rolul unei mici piațete interioare? Camera destinată biroului situată deasupra bucătăriei deschise cu rol de filtru par a constitui împreună o altă fațadă internalizată, iar un mic balcon lăuntric deasupra zonei de acces pare a primi rolul unei mici scene domestice. Oarecum ascunsă transparenței acestui spectacol interior este zona de noapte, care însă desenează pe fațadă o complexă alăturare de ferestre. Acestea par la o primă vedere din exterior destul de asemănătoare, însă descoperirea majoră este că de fapt acestea sunt gândite și în raport cu dimensiunile și destinația fiecărei camere, dinspre interior adică, cam cum o face arhitectul îndrăgostit de proporții menționat, Peter Märkli. Ca orice locuință cu un grad ridicat de confort, cutia din beton prezintă și o zonă îngropată destinată funcțiunilor anexe, iar cea mai „exotică” dintre acestea ar fi o cameră destinată culturilor de plante Bonsai, o pasiune comună a membrilor familiei.

Betonul aparent prezintă o multitudine de manifestări tactile chiar, fiind o expresie a memoriei, fie ca amprentă a cofrajului din lemn sau ca textură cu nuturi – adică acele cavități – lăsată de eșafodajul panourilor, ca să enumerăm doar câteva din ipostazele de față. De aceea poartă numele de „aparent”, pentru că, paradoxal, este brutal de sincer, afișându-și geneza. La un nivel de teorie mai profundă se vorbește chiar despre o „metafizică a betonului brut” în operele unor mari arhitecți, cu structuri masive ce par pur și simplu a dispărea, învelite fiind în lumină. Într-o notă ceva mai tehnică, deci prozaică, trebuie menționat că, pe lângă betonul amprentat, ce permite practic imprimarea de imagini precum în cazul textilelor, de o dată mai recentă este și invenția betonului translucid, cu toată poetica intrinsecă. În tot contextul arhitecturii sustenabile soft de astăzi, a construi aproape exclusiv cu beton pare a constitui un adevărat sacrilegiu. Însă, precum afirmă articolul din revista Zeppelin intitulat „Etica, o consolare”, permanența are totuși virtuțile ei, chiar și doar prin rolul de păstrătoare a limbajului uitat al proporțiilor. Pentru a evita această împărțire mult prea facilă, trebuie adăugat că proiectul generic următor al arhitecților Marius Mitran și Miruna Tutoveanu pentru România este de a construi pe scară largă folosind ca material hempcrete, adică betonul de cânepă. De menționat că implicarea lui Marius pe șantierul locuinței din Năvodari a fost totală, fiind și constructor pentru structură, luminatoare și anvelopă a casei pe durata a 3 ani.

În încheiere, urcând pe un registru metaforic, s-ar putea argumenta că, între atributele de „indiscret” și „brut”, pe de o parte, și „aparent”, pe de cealaltă, calități personificate asociate betonului în conținutul prezentul text se poate naște o oarecare tensiune. Faimosul scriitor elvețian Max Frisch, despre care se știe că a activat și ca arhitect în perioada postbelică de ascendență a betonului armat, afirma în romanul „Eu nu sunt Stiller” prin vocea confesivă a personajului principal, că sinceritatea brutală în relațiile interumane nu reprezintă o caracteristică pozitivă. Posibil, revenind însă la situația și contextul de față, ca o concluzie, se poate postula că betonul brut prevalează „tacit pe drept cuvânt” în fața multor materiale false de tip placaj, ce doar alcătuiesc butaforii vocale și deșănțate în spațiul de consum estival. Pur și dur, asemeni unui personaj literar sau de film aspru dar sensibil, are totuși șarmul lui.

Proiect: arh. Marius Mitran, arh. Miruna Tutoveanu, Buildingman S.R.L.

Fotografii: arh. Alexandru Pomazan

Webografie:

https://arhitectura-1906.ro/2018/05/workshop-la-monte-carasso/
https://e-zeppelin.ro/etica-o-consolare/

Mai multe texte
Citește și