Matei Vișniec, „Un secol de ceață”, Polirom, 2021 – roman nominalizat la Premiul PEN România 2022
Rar mi se întâmplă ca o carte să-mi stârnească o pulsiune de nestăpânit de a scrie despre ea, de a-mi înștiința contemporanii că trec pe lângă o capodoperă și că ar face bine să aibă răbdarea de a citi 866 de pagini pentru a descoperi literatură adevărată, cu o miză ontologică foarte înaltă, rânduri de o frumusețe rară, dintre care pe multe am simțit nevoia să le citesc cu voce tare. Romanul lui Matei Vișniec „Un secol de ceață” este, așa cum însuși autorul spune, căci postmodernii se pot chiar autorecenza în timp ce-și creează operele, un puzzle. Cititorul este invitat să potrivească piesele acestui puzzle, amestecându-le cu propriile experiențe și cu propria-i nedumerire cețoasă în fața unui prezent plin de dileme, de neclarități morale, de un vacarm de acuze și o încâlceală de responsabilități, toate generate de istoria unui secol bântuit de ideologii și propagandă.
Câteva idei sunt enunțate și întărite, argumentate pe tot parcursul romanului, iar cea mai importantă este, îndrăznesc să spun, aceea că „răul are întotdeauna un frate geamăn”, deseori scăpat din vedere. Ca român, est-european care a fugit din iadul comunisto-ceaușist și a ajuns în raiul capitalist al intelectualilor marxiști și neomarxiști – Franța, Matei Vișniec s-a confruntat înaintea noastră cu stupefacția pe care mulți o încercăm în fața încrederii oarbe într-o ideologie ce a ucis o sută de milioane de oameni: condamnare fermă a crimelor fascismului, dar justificare tolerantă și prietenoasă a crimelor, la fel de crude și de numeroase, ale comunismului.
Romanul se deschide semnificativ cu o nedocumentată, improbabilă, dar posibilă și ofertantă, din perspectivă literară, întâlnire între Hitler și Stalin la Viena, în 1913, înainte ca cei doi să devină acel Hitler și acel Stalin genocidari. Ei continuă să se întâlnească în capitolele următoare, în unele dintre tablourile aparent propagandistice, dar, de fapt, tocmai prin superfetația propagandistică, profund subversive și profetice, ale pictorului Iluțiu Zakarian, unul dintre personajele magice/suprarealiste, care generează pe bandă rulantă și în palimpsest, icoane ale timpului său și ale viitorului.
O ilustrație a funcționării puzzle-ului creat de Matei Vișniec este felul cum tabloul lui Zakarian al exodului oamenilor cu ochii verzi (p.321) se lipește de distopia în care inteligența artificială o ia razna (p.450).
De fapt, Matei Vișniec se folosește de situația sa istorică rară, ca intelectual ce a trăit în tinerețe ravagiile egalitarismului propovăduit de comuniștii din România și le trăiește la maturitate pe cele provocate de emanațiile neomarxismului – corectitudinea politică și „cultura” anulării (cancel culture), cu varianta sa woke. Chiar dacă structura fragmentară a romanului nu lasă să se vadă clar asta, el este de fapt o analiză coerentă și elocventă a conjuncturilor istorice și psihologice care permit ca absurdul să guverneze lumea. Miza enormă este evidentă chiar și din implicarea autobiografică totală. Copilul Matei, tânărul Matei și, mai mult decât atât, figura mamei – copila, tânăra, bătrâna Minodora –, a tatălui – tânărul Ioan Vișniec, cu surorile lui, a bunicului și bunicii materne, personajele cu legături puternice în familia scriitorului vorbesc implicit despre importanța mesajului pe care cititorul îl poate percepe după ce potrivește la locul lor toate piesele acestui puzzle postmodern.
Am salutat păstrarea și în romanul „Un secol de ceață” a obiceiului lui Matei Vișniec de a crea un nivel suplimentar al textului prin cuvintele scrise în italic, ce poartă în mai mare măsură semnificațiile pe care autorul vrea să le dea fragmentelor respective, ca un cod ce așteaptă să fie descifrat, și sunt, în același timp, ecouri ce trec dintr-un fragment în altul. La fel ca ceața ubicuă, metaforă și instrument magic prin care Vișniec își transportă personajele dintr-un timp în altul, dintr-un loc în altul. La adăpostul ceții din mințile oamenilor se întâmplă cele mai atroce întâmplări, deghizate cu ajutorul unui vocabular specific în care lichidarea stalinistă și executarea castristă se aplică dușmanilor de clasă ce practică exploatarea, fiind scuzate prin relativizare („depinde” este un alt cuvânt din vocabularul marxist) și prin acrobații etice intelectualiste, iar crima și exterminarea, întru totul condamnabile, sunt integrate în altă categorie.
Am reținut conversațiile șefului de gară cu portretul lui Stalin, pe care îl ștergea de găinaț și îl întreba dacă mai crede în comunism. Iar răspunsul… „Ca ideologie, ca utopie, [comunismul] nu are fisură. De aceea, în numele comunismului poți să ucizi cât vrei și tot ieși cu fața curată. Cine a ucis în numele capitalismului, în numele religiei, în numele nazismului, în numele colonialismului, în numele imperialismului, în numele rasismului, în numele antisemitismului, acela va fi judecat de istorie. Tu pricepi ce-ți spun? Dar cine ucide ca noi, în numele comunismului, va fi întotdeauna scuzat, justificat, va ieși întotdeauna cu fața curată. Ba chiar vom fi adulați, ni se vor pupa mâinile și vom rămâne veșnic de partea bună a baricadei…” (p. 99)
Și tot icoana lui Stalin plânge mai târziu, suprarealist, cu lacrimi de vodcă, la care se adapă proletariatul din orașul R., și devine coridor de teleportare până în Rusia, în intimitatea dictatorului sovietic.
Vișniec ne duce la muzeul idioților utili, un muzeu obscur din Paris, în care o fostă comunistă a strâns toate enormitățile emise de iluștri intelectuali în sprijinul stalinismului, inclusiv poemul dedicat de Louis Aragon securității rusești, GPU, precursorul KGB-ului, care începea mai jenant decât poeziile proletcultiste din Cântarea României (festival de propagandă ceaușistă): „cânt GPU-urile de peste tot și de nicăieri”, sau oda închinată de Paul Éluard lui Stalin: „Stalin în inima oamenilor/ Sub forma sa muritoare cu păr grizonant/ […] Stalin recompensând pe cei mai buni dintre oameni”.
Și ne mai duce la spitalul de nebuni care se arată aproape ca o oază de normalitate în România dată peste cap de colectivizare și de vânătoarea de chiaburi. Revelionul la balamuc este o scenă demnă de imaginația unui Silviu Purcărete, culminând cu discursurile rezonabile ale bolnavilor care se cred Stalin, Hrușciov și Beria.
Ciocnirea dintre ideologie și magie este redată de jurnalul tânărului poet propagandist care pleacă timp de câteva ore să-i „convertească” pe huțulii din munți la colectivizare, dar trece fără voie, ca un actant al basmelor, pe tărâmul idilic al tinereții fără bătrânețe, unde se iubește, tot ca-n basme, cu o vrăjitoare bună care-i face și un copil. Trecerea în timpul/spațiul sacru și întoarcerea în timpul/spațiul profan (ca în nuvelele lui Eliade) îl destabilizează ideologic și ajunge, firește, la casa de nebuni.
Distopia inteligenței artificiale este o foarte inspirată alegorie a culturii anulării (cancel culture). Societatea condusă tip de 30 de ani de Inteligența artificială, care ajută la luarea deciziilor în toate privințele – sănătate, alimentație, familie, profesie, demografie –, societatea unde totul funcționează perfect, dar în care Inteligența artificială a cerut renunțarea la studiul istoriei și a scos din cărți, cu ocazia digitalizării, orice referire la trecut se confruntă cu ordine stranii. De la un anunț pe o bancă din parc, pe care „nu au dreptul să se așeze oamenii cu ochii verzi”, iar apoi pe un scaun din gară, pe care, de asemenea „nu au dreptul să se așeze oamenii cu ochii verzi”, la interdicția „oamenii cu ochii verzi nu au voie să poarte ochelari de soare” sau „oamenii cu ochii verzi nu sunt autorizați să traverseze străzile decât între 7 și 8 dimineața și între 7 și 8 seara”. Mai târziu, la ordinul Inteligenței artificiale „în 24 de ore, toți oamenii cu ochii verzi trebuie să se prezinte la gară pregătiți de o lungă călătorie” (exodul din tabloul lui Zakarian). Urmează deruta, neputința omului aflat în totală dependență de tehnologie, iar Inteligența artificială plusează: „Oamenii al căror an de naștere conține cifra zero sunt invitați să se îndrepte spre abator și să se așeze de jur împrejurul lui cu fața la zid și cu mâinile la ceafă”.
Ecouri din alt roman al lui Matei Vișniec – „Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă” și din unele dintre piesele sale se fac simțite în monologurile piticilor de grădină, ce reprezintă „oglinzi ale ființei umane și în același timp ale angoaselor sociale ale omului” (p. 725). Piticul cu roaba, piticul cu acordeon, piticul cu lopata, piticul cu coșul, piticul cu ochelari negri și blugi, piticul cu felinarul, piticul cu mitraliera, piticul cățărat pe broasca țestoasă, piticul așezat cu fundul pe oliță, piticul cu stropitoarea, de lângă ciuperca uriașă sunt „prizonieri” în grădina comunistului francez Vincent și, în același timp, celula sa de partid, proletariatul ce suportă pasiv și neîntrebat binefacerile doctrinei marxiste.
Aș încheia cu două accente importante ale romanului: un avertisment și o meditație despre responsabilitate:
Avertisment: Piticul cu ochelari negri privește unul dintre vulcanii stinși de la orizont și vede cum din el începe să se scurgă un fir de lavă. Abia după 20 de ani oamenii observă și ei cum șuvițele de lavă înaintează cu fix un milimetru pe an. Iar când, pentru a cerceta fenomenul, oamenii de știință încearcă să le stăvilească, vulcanul își intensifică efortul, dar numai pentru a depăși obstacolul și a păstra înaintarea de fix un milimetru pe an, care, la scara istoriei, contează.
În finalul romanului, personajul G., idiotul util reflexiv și autoreflexiv, ajunge, printr-un procedeu literar suprarealist, în laboratorul imens care cercetează efectele cuvintelor scrise și a înregistrat asemenea progrese încât este capabil să determine exact crimele provocate de textele scrise, modul în care „un cuvânt scris și publicat, de exemplu, la Paris poate suprima viața unui om aflat uneori la mii de kilometri distanță.” Laboratorul este împărțit pe departamente, unul pentru scriitorii francezi care au scris cu sinceritate ode pentru Stalin, practic autorizându-l pe dictatorul sovietic să-și continue crimele, iar altul pentru scriitorii care au făcut același lucru din cinism sau oportunism.
Dar secțiunea cea mai impresionantă din cercetările laboratorului este aceea a tăcerilor. Dosarele cu mii de pagini albe reprezentând tăcerile lui Sartre sau ale lui Romain Rolland sau ale Simonei de Beauvoir după vizitele lor în Uniunea Sovietică. Când aflaseră care era realitatea, dar au tăcut, pentru că, nu-i așa, cum zicea portretul vorbitor al lui Stalin la început, „în numele comunismului poți să ucizi cât vrei”.
„M-am întrebat uneori dacă tăcerile mele la Paris nu s-au transformat în urlete la Moscova”, își spune idiotul util, iar meditația sa poate fi extrapolată oricât, la orice extremism din prezent, care înaintează inexorabil cu un milimetru pe an sau chiar mai accelerat, sub protecția ceții.
Există și un remediu pentru ceața mintală atotcuprinzătoare: așa-numita „sperietoare de ceață”, iar abilitatea de a o construi, deși poate părea un apanaj al magicienilor, al „solomonarilor”, ține strict de capacitatea de a rămâne conectat la un bun simț elementar, de a deschide bine ochii și de a ține piept diverselor ideologii și relativizări.
