Limitele lumii care se strâng în jurul unei singure persoane sau limitele propriei lumi. O singurătate feroce în mijlocul oamenilor. Maturitatea care încearcă să intre prin gămălia acului. Paul (Marius Manole) deschide spectacolul Repetiție pentru o lume mai bună, în regia lui Radu Afrim, după romanul cu același titlu al lui Mihai Radu. Singur în spatele scenei, departe de spectatori și de realitate, reprezintă un punct vulnerabil pe scena goală, urmând să alerge dintr-o parte în alta încadrat de ecranul care îl obligă să se facă din ce în ce mai mic, în timp ce fuga de sine prinde viață.
„Credeam în oameni mari când eram mic” – acesta este laitmotivul spectacolului, al poveștii unei familii disfuncționale, pe care avem ocazia să o observăm din perspectiva lui Paul Negrescu. Protagonistul, acest bărbat oarecare de vârstă mijlocie, retrăiește momente cheie din viața sa, rememorarea lor fiind declanșată de relația actuală cu tatăl, Mircea Negrescu (Marius Bodochi), pe care îl îngrijește singur înainte să îl ducă la azilul Conacul speranței, care urmează să se închidă. Patru camere – o locuință-vagon în care bântuie umbrele trecutului: inițial cea a mamei decedate (Natalia Călin), care trage după ea în scenă decorul principal și dialoghează scurt și absent cu Paul și tatăl lui, apoi ale fostelor iubiri, soția, respectiv iubita, Patricia (Crina Semciuc), iar mai târziu și a tatălui. Casa este cadrul principal în care se întâmplă atât viața, cât și moartea – un spațiu al devenirii, al transformărilor emoționale și fizice. Toți cei ce trec pe aici consemnează câte o metamorfoză. În interiorul spectacolului este construit un mozaic al vitalității și al ultimelor suflări.
Paul este constant înconjurat de oameni care îi invadează intimitatea: cei doi prieteni ai săi, Slavic și Gelu (Emilian Oprea și Ciprian Nicula), incorporați în spectacol de dragul comicului, reprezentând stereotipul hiperbolizat al hipsterului-cocalar, Tamira (Raluca Aprodu), asistenta de la azilul de bătrâni care îl îngrijește pe tatăl său, Cordoș (Emilian Mârnea), bătrânul fugit de la azil sau Mădălina (Mirela Oprișor), fosta lui soție sunt doar câțiva dintre aceștia. Între ei se produc apropieri și rupturi, iar relațiile interumane se desfășoară într-o atmosferă haotică. Paul și Mădălina oscilează între o dragoste veche și ceartă, rememorează cadrele relației lor fericite, însă și pe cele ce n-au făcut decât să îi îndepărteze. Ea revine la el cu pseudorugămintea (este mai degrabă un ordin) de a-i recupera câinele, care a fost furat de actualul ei iubit, Dinu (Istvan Teglas). Pe cei trei îi simțim legați cu o funie imaginară, dinamica fiind rotativă, iar concluzia departe de ei. Câinele, personificat într-o figură excentrică, este jucat de Ștefan Iancu – acesta schelălăie, este inițial patruped, dar ajunge, de asemenea, să danseze și să vorbească: până și conectorul celor trei adulți trebuie să își comunice doleanțele. Pare că absurdul caracterizează unele situații, personajele vorbesc, dar nu se ascultă, boala și moartea sunt banalizate, toate acestea pe fondul aroganței protagonistului, care se plasează deasupra celorlalți. Universul adulților este dezolant, oamenii se dezamăgesc unii pe alții și abia își pot purta de grijă.
Salvatoare în aceste contexte sunt muzica și dansul, recurente pe parcursul spectacolului și definitorii pentru Afrim. Radioul se aude când mai tare, când mai încet, Slavic și Gelu își fac intrarea pe muzică și, din când în când, narațiunea ia o pauză ca o gură de aer pentru momentele lor de dans (lascive ici-colo), Tamira dansează frenetic în casa familiei Negrescu, contrastând cu imobilitatea tatălui muribund și cu propria sa rigiditate, Mădălina cântă la violoncel și ia lecții de cha-cha, iar Dinu e flautist. În tot acest timp, un ecran se coboară din când în când și adaugă o experiență cinematografică, obicei specific regizorului – personajele sunt surprinse îndeaproape, din unghiuri ascunse, atunci când imaginea lor nu apare tremurândă. Ecranul le integrează în spectacol pe fiica lui Paul, Lavinia (Cătălina Mihai), relație pe care el o neglijează, și pe sora lui vitregă, Mara (Irina Movilă), față de care se simte vinovat din cauza unor leziuni emoționale din copilărie.
Un joc de rațele și vânătorii întrerupe firul narativ. Participă toate personajele din viața lui Paul. Pentru câteva momente, totul se armonizează. Lucrurile se întorc la normal și se reinstalează dramatismul poveștii. Aflăm, odată cu celelalte personaje, adevăruri dureroase. Individualismul primează, oamenii nu sunt capabili să relaționeze real. Spectacolul este o retorică a despărțirilor, a întreruperilor existențiale, a ceea ce ar fi putut fi și a ceea ce nu este. Paul se simte un impostor în lumea aduților, un copil ce a rămas în urmă pe terenul de joacă. Circularitatea spectacolului face ca totul să se încheie așa cum a început: cu tatăl lui Paul. Moartea lui rezolvă traume, dar lasă altele în urmă. Umbra mamei revine pe scenă și conclude existența familiei Negrescu. Microuniversul lor îngrădit: o pasăre care se învârte într-un glob de cristal.
