Revista Tomis

Puterea dialogului în epoca digitală (I)

Publicată în 2015, în SUA, la editura Penguin – de altfel, este New York Time bestseller – Redescoperirea conversației ajunge în atenția publicului român în 2023, prin intermediul editurii Humanitas, în traducerea Teodorei Maftei. Sherry Turkle, autoarea acestui volum, este psiholog clinician și este preocupată de cultura digitală și de influența acesteia asupra comportamentului uman. Preocuparea autoarei datează de la începuturile apariției computerelor personale, mai exact, de prin anii ’70. Este relevant de menționat că a publicat patru studii de referință, amintite în volum dar netraduse la noi încă, despre relația omului cu dimensiunea digitală și este totodată directorul fondator al Inițiativei MIT pentru Tehnologie și Sine. 

Cartea ne întâmpină cu un citat al criticului și eseistului Samuel Johnson și al său The Rambler: „Vorbiserăm destul, dar fără să comunicăm”. 

Un simplu exercițiu de imaginație ne poartă din secolul XVIII în plin secol XXI și ne arată, fără putință de tăgadă, actualitatea acestor cuvinte. Totuși, într-un acces de auto-interogație, improbabil de a se manifesta vreodată concret, mă întreb cum ar privi autorul lucrurile dacă ar trăi în zilele noastre citindu-se pe sine, ca într-un paradox cuantic? Probabil, mirat de congruența cu vremurile în care viețuim, cu el însuși trăitor în plin elan tehnologic. Citatul nu este ales întâmplător, căci dacă ne așezăm gândurile cu privire la propriul comportament comunicațional, e lesne de înțeles paralela între puzderia informațională prin care ne flexăm zilele, atât la nivelul bombardamentului mental cu știri și informații, cât și a petrecerii timpului nostru relațional și profesional pe dispozitivele digitale, fără a comunica cu adevărat, față către față. Redescoperirea conversației e necesară pentru că devine minoritară. Despre acest din urmă fapt, Sherry Tuckle atrage atenția în aproape cinci sute de pagini, făcând apel la situații specifice de viață, cum este viața de familie și cea profesională ale fiecăruia dintre noi, precum și la felul în care se dezvoltă relațional copiii și adolescenții de azi. Îi sprijină pledoaria în favoarea conversației peste cincizeci de pagini de bibliografie înțesată de studii de specialitate. Împuținarea comunicării deschise nu se așază pe teritoriul cantității (cât și când vorbim unii cu ceilalți), avansul tehnologic nu a împiedicat omul să se arate celuilalt om, ci a obstrucționat felul în care întâlnirea se produce (cum și sub ce asupicii conversăm; mai conversăm noi, oare, ca odinioară, și dacă nu, ce modificări s-au produs?). 

Între apariția cărții în spațiul anglo-saxon și publicarea ei în limba română, omenirea a trecut prin două situații de amploare mondială: criza covid și intrarea inteligenței artificiale în uzul consumatorilor (consumăm inteligența artificială și/sau viceversa?). Nu am consultat la ce anume lucrează autoarea în prezent, dar sunt convinsă că vor exista cercetări extinse, poate chiar ale autoarei, asupra felului în care cele două ipostaze care vizează miliarde de oameni și-au fixat semnificativ amprenta asupra formelor de conviețuire, dacă nu cumva acestea există deja, cel puțin în privința consecințelor asupra comunicării în perioada restricțiilor severe din pandemie. Însă înainte de a le cunoaște pe acestea, ne putem gândi la fapul că singura formă de comunicare cu cei dragi și cu mediul profesional a fiecăruia dintre noi a fost cea digitală/virtuală în perioada pandemică, ceea ce a dus la scăderea angoasei, pentru că mai mult decât nimicul lui a nu vedea și nu auzi, ne-am putut agăța de un fir al vieții noastre de dinainte din care legătura cu cei dragi făcea parte integrantă, dar a și înstrăinat accesul direct la celălalt, sub pătura protejării de virusul care ne-a tulburat viețile cu asupra de măsură. Un principiu psihologic bine cunoscut atestă faptul că, cu cât un comportament este exersat mai mult și tinde să intre în zona de confort, adică aceea a repetabilității și recunoașterii, cu atât mai dificil va fi să renunțăm la el. Apoi, inteligența artificială nu face decât să adauge greutate apropierii (!) de virtual/tehnologie, prin iluzoriul dar nu mai puțin fermecătorul efect al răspunsului imediat la orice fel de întrebare adresată, ca și cum un dialog, similar celui uman, s-ar produce instantaneu. Cu toții știm că în acea interacțiune om/mașină nu se petrece un dialog real, cu toții cunoaștem că, deși dialogăm cu ceilalți oameni prin intermediul aplicațiilor și a rețelelor sociale, ceva iremediabil lipsește, însă nici una nici alta nu ne îndeamnă să ne adresăm mai des și mai aplecat întrebări, care trec de filtrul imediatului, asupra calității interacțiunii respective. Nu mai avem timp să ne întrebăm dacă, ce și cum lipsește.

Câteva date din volum care, după ce ne vor pune serios pe gânduri, sper, vor propulsa reîntoarcerea la ceea ce înseamnă întâmpinarea autentică a celuilalt:

Bombardarea cu știri are un element central: burtiera de pe ecran. Bănuiesc că puțini oameni care umăresc știrile se întreabă ce efect are asupra atenției noastre faptul că în mod continuu apar date și informații care împiedică alocarea în întregime a acesteia asupra a ceea ce se întâmplă în direct. Poate că și mai puțini dintre noi știu când a apărut. Burtiera a fost un accesoriu mediatic cu impact pozitiv în SUA la începutul utilizării ei. S-a născut odată cu criza ostaticilor din Iran, în anul 1981, fiindcă publicul voia să aibă în permanență date despre starea prizonierilor americani. Însă, „criza ostaticilor s-a încheiat, burtiera a rămas”. 

„În prezent, există balansoare și olițe pentru bebeluși cu suport pentru dispozitive electronice”.

„Un sfert dintre adolescenții din Statele Unite deschid telefonul la cel mult cinci minute de când s-au trezit.” Cred că este, de asemenea, și cazul altor spații, cum sunt cel european și cel asiatic, după cum cred că nu este doar cazul adolescenților, ci este o practică extinsă. Sigur, în cazul copiilor și al adolescenților chestiunea e spinoasă, deoarece creierul acestora este în dezvoltare continuă, deci supus influențelor în mod nemijlocit. 

Studiile arată că 44% dintre adolescenții americani „nu se deconectează niciodată” de la telefon. Într-o familie tipic americană, în timpul unei mese, de exemplu cina, au loc simultan șase-șapte discuții diferite. 

Prima generație de copii care s-u născut în prezența telefoanelor mobile sunt acum fie la finalul studiilor universitare, fie activează deja în câmpul muncii. Ceea ce au de spus angajatorii despre ei este că „deși sunt inteligenți, vin la serviciu cu fobii și temeri iraționale, nu știu cum să inițieze și cum să încheie o conversație, evită contactul vizual și devin anxioși când vorbesc la telefon”.

„Atunci când oamenii afirmă că sunt dependenți de telefon nu vor să spună doar că au nevoie de ceea ce le oferă acesta. Vor să spună și că nu-și doresc ceea ce telefonul le permite să evite”. Am citit de două ori acest fragment, vă conjur să o faceți și dumneavoastră, este posibil să ridice semne de întrebare valide. 

Veți fi deschis deja paginile revistei și veți fi urmărit până aici articolul, iar acum, în singurătatea lecturii dumneavoastră (pe care doar o presupun, dar v-o doresc), vă voi ruga să vă acordați câteva minute de introspecție pentru un exercițiu de gândire și pentru a vă adresa următoarele cinci întrebări:

Cum credeți că s-ar simți o persoană care a trăit în secolul XIX sau chiar la începutul secolului XX dacă ar fi transportată, cu viteza luminii (cum altfel?), la o masă, să spunem o cină, care se desfășoară într-un oraș european al anului 2023, unde se află zece persoane care „stau” la o discuție, dintre care jumătate sau mai mult de jumătate sunt într-un soi de bizară simbioză cu telefonul propriu? 

Care a fost cea mai importantă conversație sau cele mai importante conversații pe care le-ați purtat, unde și când s-au desfășurat ele, ce vă amintiți cu pregnanță?

Când ați avut ultima dată o discuție cu cineva fără a fi întrerupt de bâzâitul telefonului sau al laptopului?

Resimțiți o stare de angoasă dacă vă uitați telefonul acasă sau într-un loc în care nu aveți acces decât peste un anume timp, să spunem câteva ore? Care e primul gând care vă vine în minte, imediat după ce vă confirmați că l-ați uitat? 

V-ați imaginat vreodată o sufragerie cu un singur scaun prezent? 

La ce ne ajută conversația față în față? 

Încercați să nu pândiți ceea ce urmează fără a vă fi acordat acele minute cu gândurile dumneavoastră. Ah, este destul de greu, nu-i așa?! 

Nu va fi surprinzător să mai spunem și noi încă o dată că, folosind în exces mijloacele de comunicare virtuale, nu stăm nici cu noi înșine, nici cu ceilalți, ci suntem captivii unei stări de bine asupra căreia nu ne mai poziționăm într-o stare de martor (a interogației socratice), ci în aceea de om furat de cântecul sirenelor virtuale, în prizonieratul lui dolce far niente, în care creierul e permanent alimentat, dar care odată privat de acestea după îmbuibare, intră în sevrajul neliniștii și al golului cu care nu mai știe ce să facă, dacă a știut vreodată. 

(continuarea în numărul următor)

Mai multe texte
Citește și