Revista Tomis

A fi colecționar în România. De vorbă cu avocata Laura Diaconu despre colecția de port popular

Facebook
Twitter
WhatsApp

Fotografiile în care apare înveșmântată în port popular, chiar dacă sunt surprinse într-un cadru cu nedisimulate accente urbane, te trimit cu gândul la picturile cu lui Nicolae Grigorescu, în care tinere țărăncuțe poartă cu naturalețe costumul tradițional zâmbind tainic. Unele dintre ele amintesc de Regina Maria, o mare ambasadoare a portului popular românesc. 

De ani buni, însă nu atât  de mulți pe cât ar fi dorit, avocata Laura Diaconu este una dintre cele mai mari colecționare din Dobrogea a costumului tradițional românesc de sărbătoare de pe tot cuprinsul României. Colecția sa de port numără peste 150 de ansambluri vestimentare. 

Pasiunea pentru portul de sărbătoare este atât de mare încât pașii au purtat-o și o poartă oriunde e nevoie, prin sătucuri îndepărtate de munte sau în marile centre urbane, acolo unde muzeele de specialitate organizează expoziții tematice. 

Laura Diaconu, avocat în Baroul Constanța, a expus până acum o parte din piesele sale în cinci muzee cu profil etnografic, la Constanța, Cluj, Timișoara, Cincu (Tecuci), Chișinău, precum și la ambasadele României în Spania și Republica Moldova. Cea mai recentă dintre expozițiile sale, „Comoara de acasă”, este deschisă în perioada 16-30 iunie, „acasă”, adică la Constanța, la Muzeul de Artă Populară. Aceasta reunește 31 de cămăși în zone precum: Muscel, Mehedinți, Vâlcea, Olt, Banat, Lăpuș, Huedin, Bihor, Hațeg, Țara Bârsei și Țara Oltului.

Își amintește și acum de prima cămașă cumpărată, o piesă veche, achiziționată din comuna Avram Iancu din județul Alba. O cămașă cu ciupag, cusută cu fir negru în care este „ascuns”, din loc în loc, tricolorul românesc, culeasă de pe teren de colecționara Aurelia Avram, pentru o expoziție dedicată Văii Arieșului, dar care nu a îndeplinit rigorile specialiștilor de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj.

Cămașa aceasta ocupă însă un loc important în colecția de port popular a Laurei Diaconu. Este unică, reprezintă începutul. Începutul unei mari dragoste mistuitoare, dragostea pentru arta populară, în special pentru costumul tradițional românesc.  Fascinația pentru portul românesc pe care l-a îmbrăcat cu mândrie reginele României, impunându-l ca ținută la curte, Elisabeta și Maria, care l-a inspirat pe Henri Matisse când a pictat celebrul tablou „La blouse roumaine” sau care continuă să-i inspire și acum pe marii creatori de modă ai lumii.  

Cât de greu este să fii colecționar în România, ce presupune acest lucru, ne vorbește Laura Diaconu într-un amplu interviu de suflet, așa cum este și colecția sa de port popular „Din suflet pentru suflet”. 

Ce înseamnă să fii colecționar în România de azi?

Este cel mai greu. Mă lovesc de probleme care țin de partea administrativă, în sensul că îmi doresc să știu mai mult. Mai mult înseamnă să urmez niște cursuri de conservare sau de restaurare, pe care nu le pot accesa, pentru că nu fac parte dintr-o instituție muzeală, nu am studii de specialitate eu fiind jurist. Este foarte greu să-ți găsești sensul ca și colecționar. Începi prin a aduna obiecte și e foarte dificil să afli calea pe care vei merge. Apoi te lovești de tot felul de bariere în condițiile în care-ți dorești informație și nu ai o bibliotecă pe care să o poți accesa. Există informație online, dar de multe ori este aceeași și este prea puțină, nu există un loc unde poți merge și studia din punct de vedere al imaginilor toate obiectele care fac parte din categoria pieselor de patrimoniu, fie că sunt incluse în categoria Tezaur sau Fond. Există un site (n.r. – cimec.ro) unde fiecare instituție muzeală își încarcă propriile obiecte, dar niciodată nu sunt toate. Și dacă tu cauți informații despre un anumit obiect, ajungi să studiezi mult mai multe și constați că ceea ce te interesează pe tine nu e acolo. Și atunci ai tendința de a veni la origini și să încerci să vezi obiectul. Și aici te lovești de o altă problemă. Pentru că piesele sunt incluse în categoriile Tezaur sau Fond nu pot fi ușor accesibile publicului și nu pot fi studiate decât în situația în care e nevoie de cercetare. De cele mai multe ori ajungi să colecționezi având informație puțină și este puțin probabil să poți compara ceea ce găsești în teren cu ceea ce dețin muzeele naționale. Acesta este motivul pentru care nu ratez nicio expoziție care are legătură cu domeniul meu, fie că este zonală sau națională. 

Este dificil, dar este și foarte plăcut, pentru că dacă nu ar fi existat această componentă plăcută, nu aș fi continuat să facă ceea ce fac. 

Care este prima piesă cumpărată?

Dorința de a colecționa s-a trezit în mine foarte târziu. Dorința de a colecționa a început cu o cămașă pe care nu am expus-o niciodată, dar care reprezintă începutul, motiv pentru care este, pentru mine, cea mai prețioasă. Este o cămașă pe care am achiziționat-o din comuna Avram Iancu, de la un meșter popular Aurelia Matei, pe care atunci nu am știut cum o cheamă, dar am aflat doi ani mai târziu. Este cămașa care m-a chemat întotdeauna la origini și este cămașa care mă ajută cel mai mult, care mă încarcă cu energie, care îmi spune o grămadă de povești. Pornind de la această cămașă am descoperit cum pot să greșesc, dar și cum să compun niște costume care ulterior s-au dovedit a fi corect realizate. 

Cu siguranță, aceasta este și cea mai dragă piesă. Era întrebarea care urma, dar ați anticipat-o deja. 

Da, este o cămașă de suflet. 

Care este cea mai veche piesă din colecția de artă populară a Laurei Diaconu? 

Este una de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cam de la 1870. Nu este o cămașă, este o cotrânță din zona Banatului. Este o cotrânță pe care am putut-o data. Vă gândiți că este greu să datezi în condițiile în care iei o piesă de port de la nepoți, strănepoți, iar ei nu mai știu exact când a fost lucrată. Atunci eu încerc să duc cămașa în timp și să o plasez într-o perioadă, sfârșit de secol XIX, început de secol XX, în funcție de niște criterii clare: croi, material, modul de așezare a modelului. Această cotrânță am avut posibilitatea să o achiziționez dintr-o familie unde se știa exact când a fost lucrată, iar în acest fel consider că această cotrânță este cea mai veche din colecția mea. 

Dar cea mai nouă piesă? 

Am și cămăși foarte noi, pentru că și eu am achiziționat cămăși de Breaza lucrate contemporan. Sunt cămăși pe care le-aș purta, deoarece îmi e greu să scot o cămașă din colecție pentru a ieși cu ea pe stradă știind cât de veche și de valoroasă este. Am și cămăși nou lucrate. Țin și la acestea la fel de mult, dar din punct de vedere etnografic valoare vor avea cele vechi. 

Câte piese numără colecția pe care o aveți? 

Ca ansambluri vestimentare cred că sunt 150, ceea ce înseamnă costume complete, cu cămăși, poale. Dar sunt situații când am două perechi de podoabe pentru cap, două pereche de poale. Fiecare costum poate avea patru piese, șase piese, 12 piese. 

Toate sunt purtabile? 

Toate. 

Cum vă definiți dragostea pentru portul popular, pentru colecționarea și punerea lui în valoare? Misiune personală, pasiune sau, mai mult de atât, patimă? 

Cred că sunt denumită fanatică. Pasiunea aceasta s-a născut pur și simplu, inexplicabil. S-a transformat într-un fel de virus care m-a acaparat și m-a mistuit. Rolul meu este acela de deținător temporar al acestor obiecte și vreau să mă asigur că peste 50 de ani ele vor fi la fel de frumoase cum sunt și acum și peste 100 de ani se vor bucura și alți oameni de ele. 

Unde credeți că vor fi peste 100 de ani?

Eu mi-aș dori să creez un spațiu care să le fie destinat. Dar dacă nu voi reuși să creez acest lucru, vor ajunge într-o instituție de cultură unde vor fi păstrate și unde vor fi expuse publicului, pentru că aceasta este menirea lor, să fie văzute, admirate. În situația în care ar rămâne într-un dulap sau ar fi tranzacționate, s-ar pierde și nu acesta este rolul lor. Eu când organizez o expoziție nu o fac pentru mine, ci pentru ca cineva să o vadă și să se bucure. În felul acesta, piesele trăiesc o nouă viață.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: