Un arhitect italian foarte laureat originar din Genova, pe nume Renzo Piano, a fost întrebat odată cum vede raportul dintre tradiție și inovație, iar acesta a „schițat” verbal o metaforă superbă, reieșind ideea unei corăbii ale cărei vele sunt „mânuite” de către computer. Arca a fost în mod fundamental legată de istoria arhitecturii, fie că a diseminat la propriu cultura Eladei – și implicit arta edificării sale – precum și a altor civilizații maritime majore, fie că a fost apropriată în planul metaforei de către construcțiile simbolice, precum spațiul sacral de tip bazilical, a cărui încăpere principală poartă numele de navă. Pentru mulți din zona dobrogeană, barca a fost, în odiseea zilnică, cea de a doua casă. Deși este greu de închipuit că ne vom putea reîntoarce vreodată la un punct în istorie în care viziunea lui Piano să pară imediată, ca arhitecți nu ne rămâne decât să tragem cu ochiul la ce mai proiectează inginerii navali astăzi și unii dintre noi chiar să visăm că ne vom putea design-a cândva propriul yacht pe de-a întregul, precum „Kirribilli MAS 60”, creația și proprietatea genovezului iubitor al întinderii marine.

Și totuși, clișeul arhitecturii navale hiperutilizat în cazul construcțiilor de lângă apă este meteahna de care suferă mulți arhitecți, deși există, cu siguranță, în cele mai multe dintre cazuri, și „sugestia” beneficiarului. Posibil că mai mult a acelora care vin din afara zidurilor Tomisului, aceștia făcând parte din ambele categorii, deopotrivă „comandați” și comanditari. Dar se întâmplă și la case mai mari: ca o paranteză, la o plimbare în portul Hamburg de acum ceva vreme, clădirea ce părea a constitui suma maximă a motivelor navale șablon era proiectată – aveam să aflu ulterior – de către un arhitect din München. Hublouri, carene, pânze, punți, parapete liniare, totul poate fi deconstruit, interpretat și reasamblat în volume mai mult sau mai puțin reușite ce fac trimitere la barcă și la tot glosarul nautic. Desigur, metafora pachebotului este una centrală pentru istoria arhitecturii relativ recente, motorul edificării moderniste proclamate de către „căpitanul” Le Corbusier, fiind chiar mai importantă sub aspect formal decât obsesia declarată pentru automobil a avangardei începutului de secolul XX. Totuși, nici exemplele istorice de atunci nu sunt ferite de kitsch–ul imitației „naturaliste”, chiar dacă abstracția „încorporată” de către mașină păzește obiectul de arhitectură într-o oarecare măsură de barocul flamboyant al formelor ca rezultat al copierii fidele. Mă refer aici la pavilionul de salvamari din Mamaia al arhitectului Ion Căpșuneanu, asemeni unui vaporaș de loisir eșuat pe țărm, care șochează – fie și numai vizualizat în cele câteva fotografii păstrate, clădirea nemaiexistând astăzi – prin replicarea ad litteram. Chiar dacă vorbim aici despre o construcție estivală și, prin asta, cu un oarecare caracter implicit tip parc de distracții.

Pe una din străzile străbătute în ultima vreme din Constanța – strada Călărași – am descoperit la numărul 9 o construcție care mi-a readus din memorie metafora lui Renzo Piano. Locuința unifamilială respectivă reprezintă o mansardare a unei clădiri istorice, prin urmare surprinde tocmai raportul tradiție versus inovație amintit. Construcția existentă, din care a fost păstrat doar parterul, asemeni unui soclu alb masiv, datează din perioada interbelică, cu toată tenta de „navalism” aferentă epocii. Noua mansardă ar putea induce într-o oarecare percepție ideea de proră/provă, mai ales prin materialul utilizat aproape exclusiv, adică tabla de zinc. Însă, deschiderile ample ale ferestrelor din mansardă ce sunt marcate prin cadre, raportarea acestora la cele omoloage – însă diferite – ale registrului parterului, dar și orientarea din interior căutată către spectacolul străzii și al curții, ne amintesc totuși că avem în față o structură locuibilă, și nu o „ambarcațiune domesticită”. Prin urmare, această casă nu este o „șalupă de locuit”, cum probabil ar fi spus moderniștii, ci mai degrabă o „arcă pentru locuit”, o arcă în vederea locuirii, într-o definire probabil mai proprie fenomenologiei. Cineva s-ar putea simți aici realmente acasă și nu angrenat în spațiul de flux cotidian. Mai mult, se poate spune că reprezintă o vilă urbană specifică zonei centrale, deși monumentalitatea nu pare a fi o caracteristică, chiar dacă din unele unghiuri ar putea părea impozantă – fiind o construcție amplasată pe o parcelă de colț, la două străzi – totuși disimulată abil în frontul de case sincopat al străzii Călărași.

Există o lege nescrisă – să o numim totuși etică – și în arhitectură care spune că exteriorul trebuie să fie manifestarea interiorului, deși edificarea clasică nu s-ar înscrie întotdeauna în acest precept. Aici însă, spațiul dinamic al mansardei intuit încă din vederea de pe stradă este cu atât mai spectaculos în interior. „Pe puntea superioară”, după o ascensiune de pe parter pe o scară interioară discretă, descoperim treptat în mansardă un catarg, un maypole (rom. arminden). Adică practic un singur stâlp rotund care deopotrivă generează și susține tot acest vast spațiu centripet deschis, dedicat  adunării  familiei. Un living open space cum spunem astăzi, în care ideea de protecție, de adăpostire sub aceeași umbrelă domestică, este prevalentă.

Ce s-ar mai putea înscrie la categoria etic – prin asta înțelegând  îmbrățișarea respectuoasă dar și critică a trecutului – în cazul casei de pe strada Călărași? Noua extindere pe verticală preia la rându-i gradația crescătoare a volumelor aliniate ale mansardei inițiale, chiar dacă acolo era amenajat doar un spațiu oarecum secundar, destinat probabil servitorilor.  Însă trimiterea subtilă de detaliu – unul tehnic, relevant totuși – este următoarea: arhitecții au simțit cumva nevoia să înnobileze obiectul proiectat și au propus utilizarea unei table de zinc speciale. Modul de punere în operă a acesteia, prin fălțuire – una foarte elaborată chiar – a necesitat o anumită „meșteșugire”, dacă e vorba să facem din nou analogie cu construcția corăbiilor despre care vorbea Renzo Piano. Dezamăgirea lor pe durata execuției lucrărilor a fost nu atât legată de competența meșterilor implicați, cât mai mult de faptul că aceștia nu prea le-au împărtășit viziunea restaurativă, de reverență către trecut. Prin urmare, nu este de prisos a adăuga aici că locuința a scăpat ca prin minune de demolările socialiste aferente construirii blocurilor din zona Capitol.

Autorii proiectului – Cristina Matei și Mihai Crețu – se numără printre birourile de tineri arhitecți foarte premiate ale ultimelor bienale de arhitectură de la mal de mare. Ei sunt absolvenți ai facultății de arhitectură din Iași. George Matei Cantacuzino, arhitectul și scriitorul interbelic care a dat numele facultății de acolo, a fost un alt „împătimit” al arcei. A început prin a glorifica, ca toți ceilalți moderniști, pachebotul aflat în plină viteză ce sparge valurile, dar a ajuns treptat să fie locuit de ideea unei corăbii albe, atemporale, plutitoare peste veacuri. În siajul acestei linii de gândire, urmașii săi de astăzi îi sunt fideli.

Proiect: arh. Cristina Matei, arh. Mihai Crețu, CM Architecture

Fotografii:  Cristina Matei, Mihai Crețu

Webografie:

https://www.archdaily.com/977399/form-function-freedom-modernism-ocean-liners-and-class

http://www.ocean4future.org/savetheocean/archives/59064

https://arhitectura-1906.ro/2012/06/s-o-s-arhitectura-de-vilegiatura-din-orasul-eforie-judetul-constanta/