Cu mult înainte de a cunoaște suburbanizarea generalizată actuală, deopotrivă în sens propriu și figurat, Constanța reprezenta pe la începutul secolului XX tipul caracteristic de oraș portuar destul de compact: un nucleu, Peninsula, ce avea să se dezvolte excentric – situație tipică localităților situate pe țărm – susținut de un teritoriu agrar format în principal din satele turcești/tătărești învecinate. Unul dintre aceste sate este Anadalchioi, în traducere din limba turcă „satul Anadolenilor”. Deși numele face trimitere la „răsăritul soarelui”, adică vechea denumire grecească a ținutului originar anatolian, ce s-a perpetuat și în limba turcă, cunoaștem faptul că Anadalchioiul a fost locuit și de către germanii dobrogeni, etnie care a (co)existat în spațiul danubiano-pontic pe o durată de aproximativ o sută de ani, între 1840 și 1940.
În 1936 satul era deja integrat intravilanului Constanței, conform unei cercetări a ziarului „Ziua de Constanța”, iar nomenclatorul stradal aferent planului urbanistic general de la acea dată relevă, printre altele, denumiri peisagere ce vorbesc despre un teritoriu preurban oarecum pastoral: străzi care au dispărut, precum Cărpeniș, Crângului; străzi care mai există și astăzi, precum Crinului, Frunzelor, Răzoare, Merișor, Răsuri.
Pe strada Răsuri, la numărul 22, arhitectul Mircea Vasvari a ridicat – în sensul de proiectat și construit deopotrivă – două locuințe unifamiliale în sistem duplex care fac trimitere la tot acest cadru natural vegetal originar. Știm că răsurile sunt de fapt măceșii, trandafirii sălbatici, iar pentru ca metafora botanică laitmotiv a proiectului să fie completă, în apropiere se află intersecția cu Strada Trandafirului, marcată fiind astfel familia Rozaceelor. „Răsuri și Trandafiri” este, de altfel, titlul proiectului atribuit de către arhitect. Toate aceste referințe vegetale, prezente în cele mai mici detalii, conferă o calitate japoneză întregului design, chiar dacă tipologia de locuire este una vest europeană, chiar nordică – acolo unde există zone sau elemente comun împărtășite – adaptată fiind în acest caz unui parcelar îngust tipic islamic. Constrângerile date de dimensiunile reduse ale celor două loturi se transpun în planimetria celor două locuințe pentru a maximiza spațiul grădinilor – de fațadă și de curte – rezultante, însă ce se vor favorizate și potențate oarecum în detrimentul masei construite.
Puțină teorie: arhitectura a fost definită drept artă tectonică de către arhitectul german Gottfried Semper – cândva pe la jumătatea secolului al XIX-lea – ca reprezentând o relație dialectică ce se înfiripă între structură (construcția scheletală) și fațadă (suprafața anvelopantă), aceasta din urmă fiind de sorginte vegetală, textilă. Dacă ne gândim la unele construcții primare, de exemplu corturile învelite cu crengi ori alte plante rezultate din recoltă, chiar și cu pieile de animale la urma urmei, tot acest discurs romantic pare a căpăta sens, constituind așa numita „teorie a îmbrăcării” (Bekleidungstheorie). Pentru unii dintre arhitecții contemporani, această dialectică primordială încă prezintă interes, chiar dacă acum pare că singura regulă în arhitectură este tocmai absența oricărei reguli. Însă, ceea ce conferă astăzi noutate acestei organizări binare ancestrale este „alchimia” natural versus artificial predominantă în cultura urbană generată de densitatea ridicată. Ca o paranteză, pentru a înțelege această transmutație, să ne amintim de un (anti)erou literar celebru aparținând tot secolului al XIX-lea, Jean Floressas des Esseintes, unicul personaj al cărții „În răspăr” („À rebours”, tradusă uneori în limba engleză și ca „Against Nature”) a lui Joris-Karl Huysmans, estetul excentric mizantrop și decadent care colecționa anumite plante tocmai pentru faptul că păreau artificiale. Ca o glumă adiacentă parantezei, această bizarerie maniacală a lui Jean des Esseintes este totuși în flagrantă antiteză cu „acumularea” masivă de flori decorative din plastic de astăzi. Revenind la casele de pe strada Răsuri, pe lângă diferitele texturi ale materialelor ce conferă și o citire tactilă a volumului – baghetele din lemn, ce se invită la a fi atinse direct pe fațadă, laolaltă cu canelurile stâlpilor din beton ai gardului – există și trimiteri vizuale oarecum naturale la cultura digitală: plăcile din marmură verde ce par a fi niște „radiografii pietrificate” ale unor elemente vegetale. Pentru tot acest continuum – natural către artificial și înapoi – a apărut astăzi un termen hibrid: naturficial.
Ar mai fi încă multe de adăugat cu privire la ideea de continuitate. Succesiunea spațială este accentuată de panourile metalice ale gardului ce se regăsesc și la interior, acolo unde însoțesc ca balustrdă scările de acces la etaj, iar decupajele ferestrelor cadrează grădinile pentru a fi aduse scenografic înăuntru. Totuși coerența se manifestă în primul rând la nivelul de interpretare subtilă a toponimiei, ce include și multiculturalitatea sa diversă, fiind expresia unui alt termen melanj, definitoriu pentru întreaga paradigmă contemporană, dar și pentru istoria locului: rurban. Ceea ce însă nu este același lucru cu suburban.
Proiect: arh. Mircea Vasvari, M Vasvari Architects
Fotografii: Robert Boghean, Mircea Vasvari
Bibliografie:
Andreescu, Ioan (2000), Origini spirituale în arhitectura modernă, București: Editura Paideia
Arbore, Alexandru P. (1919), Din etnografia Dobrogei. Contribuțiuni la așezările tătarilor și turcilor în Dobrogea, București: Tipografia Curții Regale
Webografie:
