Legendele urbane sunt „dispozitive” mnemonice de fixare a memoriei colective. Unele dintre ele ar trebui incluse într-un fel de patrimoniu cultural imaterial alternativ. Acestea sunt până la urmă o expresie a culturii pop înainte ca aceasta să fie, precum am spune astăzi, cool. Predecesoarele filmelor horror și thriller-elor de astăzi, ce sunt privite ca reprezentând totuși o categorie culturală inferioară.
O mare parte din aceste istorisiri privesc clădirile, deși bănuim cu toții că majoritatea dintre ele vorbesc despre omniprezența unei absențe dintr-un spațiu: „casa bântuită”. O să lăsăm deoparte această categorie, deși nu chiar în totalitate, pentru a nu cădea complet în derizoriu, și o să ne îndreptăm către miturile fondatoare, în care se vorbește despre geneza unei construcții. Cele mai multe relatează sacrificiile rituale în vederea ridicării de edificii sacrale sau despre puterile supraumane ale meșterului principal, personaj care ulterior va purta numele de arhitect.
Ca români ne mândrim bunăoară cu legenda Meșterului Manole – arhistudiată chiar și de către cercetătorii străini – dar ne este oarecum rușine cu legendele care gravitează în jurul Cazinoului constănțean, de exemplu. Desigur, ne-am dori ca turistul global de astăzi să fie interesat mai mult de situarea lui Daniel Renard – arhitectul Cazinoului – în contextul Art Nouveau-ului european și să fie dispus să învețe vocabularul ornamentației specifice, decât să consume niște povești de groază care cumva știrbesc din importanța culturală a edificiului. Totuși, în opinia mea, chiar dacă acastă baladă cultă poate sta fără complexe printre marile poeme orale ale lumii și surprinde ceea ce s-ar putea numi tehnic în limba română o „imurație” (engl. Immuration), zidirea Anei de către Manole este la urma urmei o faptă sinistră cât cuprinde, desprinsă parcă din basmele lui Wilhelm Hauff sau povestirile lui Edgar Allan Poe.
Revenind, știm cu toții povestea genezei Cazinoului: că ar fi la origine de fapt un monument funerar dedicat unei fete decedate în tinerețe, edificiu ridicat de către tatăl îndurerat, un navigator care și-a dorit în memoria fetei un loc pentru timpul liber al tinerilor din oraș. Am învățat încă din clasele primare că orice legendă are un „sâmbure de adevăr”, deși nu este scopul prezentului text de a stabili corespondențe între personaje fictive și personaje istorice. Bineînțeles că la urma urmei sunt ceea ce în lumea postmodernă de azi înfierăm ca „basme”, însă este cunoscut faptul că a existat într-adevăr o percepție oarecum morbidă a acestei clădiri în epocă. Deși se fac trimiteri la ornamentația tipică de inspirație marină – dar nu numai – ca sursa acestei percepții, am să mă rezum doar la exemplul paradoxal al parapetelor din porticul fațadei principale. Acestea au dus cu gândul la sarcofage, însă reprezintă totuși adăugirea restaurării de la mijlocul anilor 80, iar astfel se explică următorul aspect științific: în mod natural, locuitorii unui areal au o bază tradițională culturală și socială, iar pe aceast fundament existent se adaugă sensuri și semnificații noi, care, chiar dacă la origine sunt oarecum exterioare, vin ulterior cam în aceeași linie, după cum explică etnologul sloven Monika Kropej. În fond, Cazinoul reprezintă o construcție de dată recentă, astfel încât despre legendele sale nu s-ar putea spune că „se pierd în negura timpului”, precum era formularea clasică despre origini. Însă, ceea ce cunoaștem cu siguranță este faptul că predilecția pentru straniu, enigmatic și, în ultimă instanță, lugubru, reprezintă o caracteristică a Art Nouveau-ului, tendință poate ceva mai apăsată în cadrul Secession-ului, varianta sa vieneză. Aceasta începe cu arte precum pictura, sculptura, muzica și ajunge și la arta edificării. Picturile unor Gustav Klimt, Egon Schiele sau muzica lui Gustav Mahler sunt doar câteva exemple în acest sens. La urma urmei, Art Nouveau-ul este totuși un curent în descendența romantică, prin aceasta opunându-se parțial neoclasicismului echilibrat și raționalist de inspirație antică, cu care a coexistat în epocă și în fața căruia a prevalat până la urmă. În toată simbolistica de factură mitologică aferentă Art Nouveau, elementul acvatic al mării a constiuit un motiv central, sintetizând uneori semnificații opozante: de la mistică exotică venită pe filieră japoneză la explorare științifică, de la fuga de civilizația industrială specifică întregii mișcări Fin de Siècle la o expresie palpabilă a mântuirii. Povestea țesută în jurul Cazinoului, cu imaginea jucătorilor perdanți aruncându-se în valurile mării, ar putea fi subiectul unui tablou de Emilio Longoni bunăoară. Prin urmare, în cazul acestui „memorial de loisir” în cel mai pur stil balcanic conform legendei fondatoare, vecinătatea mării – arhetipul inconștientului colectiv – nu face decât să amplifice imaginarul popular macabru.
Mai știm că această etichetare funebră a Cazinoului a culminat prin asocierea cu imaginea dricului. Poreclele date unor clădiri, în marea majoritate evident depreciative, deși există arareori și situația inversă, vorbesc, printre altele, și despre rolul social al arhitecturii. Desigur, astfel de apelative au primit mai mult detestatele edificări ale arhitecturii contemporane, acest fapt fiind declanșat de dorința arhitecților moderni de ridica clădiri asemeni logo-urilor comerciale de astăzi, construcții a căror siluetă nudă, fără ornamentație, să poată fi schițată din câteva linii. Un exemplu în acest sens, al unei clădiri „poreclite” și înrudite pe departe cu Cazinoul, deși celebrul ei autor – Antonio Gaudí – nu a intenționat totuși să construiască o ideogramă simbol, este faimoasa Casa Milà din Barcelona. Porecla dată acesteia, „La Pedrera”, în traducere „cariera de piatră”, nu conține în sine nimic zeflemitor cu privire la tenta funestă aferentă stilului Modernismo barcelonez, echivalentul Art Nouveau-ului pe tărâm catalan, deși se poate vorbi și aici într-o oarecare măsură despre așa ceva, precum și în situația particulară a lui Gaudí. Porecla reprezintă de fapt anatema de care vor fi loviți toți arhitecții ce se vor vrea moderni ulterior: aceea de a concepe ceva șocant prin noutate și, în „cazul Gaudí” ce va deveni oarecum generic, de a afișa o fațadă masivă din piatră care anticipează cumva mult criticatele clădiri brutaliste din beton aparent ale anilor 60 și 70, prezente în mai toate orașele de pe glob. Ca o paralelă în timp și spațiu, stim că edificiul lui Daniel Renard de pe promenada constănțeană, ridicat cam în același timp cu Casa Milà, deși nu a rămas totuși în istorie cu vreun cognomen asociat precum „La Pedrera”, a constituit un astfel de șoc în epocă, stilul Art Nouveau fiind cu totul nefamiliar marii mase a locuitorilor de aici.
Întrebarea care se pune este: ce am putea face practic cu toată recuzita de narațiuni – cum se numesc în limbaj științific – în afară de a o tolera (cvasi)rușinați ca intelectuali? Merită să le propagăm și, prin asta, să le (semi)validăm, fără a ridica însă problema stabilirii adevărului istoric? Putem face asta chiar dacă unele dintre ele se raportează la evenimente globale reale – ceea ce înseamnă că am putea fi tentați să le acordăm credit – precum povestea cimitirului preexistent pe locul Cazinoului, locul de odihnă eternă al unor soldați francezi participanți la Războiul Crimeei? Tot acest discurs alternativ al unei construcții implică imaginația și experiențele colective, pentru a fi narat și împărtășit apoi. Adică devine o ancoră comunitară în fond, în jurul căreia se agregă societatea eterogenă urbană, un pilon imaterial cu rol social ce conferă totuși identitate și o caracteristică după care arhitecții se dau în vânt, numită „sense of place”. Acest termen ce aparține mai mult vocabularului fenomenologiei, comportând totodată și valențe sociale, este tradus aici multiplu – pentru a reda bogăția semantică originară – drept sens / sentiment / spirit al locului.
Ca arhitect iubitor de beletristică și fascinat de ideea „scrierii din umbră” (ghost writing [sic!]) am fost evident intrigat de istoria „blestemului” coexistenței celor trei rânduri de fundații ale Cazinoului, o anomalie care ar fi rezultat din pendularea proiectului pe șantier între cel al lui Daniel Renard și cel concurent, în linie neoromânească, al lui Petre Antonescu. Sunt încă dezbătute aspectele acestei „confruntări” cu substrat politic. Însă, subsolul labirintic al clădirii, ce pare într-adevăr contorsionat, în care se aude vuietul mării, îl găsesc la fel de fascinant precum partea – să îi zicem totuși – diurnă a acesteia. Ideea unei construcții care cumva s-a zbătut pentru a ieși din pământ dislocat pe apă, urmând să aparțină în final mai mult mării, îmi lasă imaginația deschisă.
„Legenda adevărată” cea mai recentă, mesajele deținuților politici care au lucrat în anii 50, ascunse fiind în cealaltă fereastră scoică zidită, depliază încă un mister ce a învăluit clădirea o bună bucată de timp. Cel care a condus la acea dată restauarea, semnatarul de frunte al misivei de pe bucata de sac, arhitectul în zeghe Constantin Joja, a avut însă tot timpul vieții un mesaj îndemn permanent către generațiile viitoare: în vria fascinației noastre pentru urbanitate, de a nu da uitării creațiile anonime ale Meșterului Manole.
Bibliografie:
Kropej, Monika (2011) Folk Storytelling between Fiction and Tradition: the “Walled-Up Wife” and Other Construction Legends, Studia Mythologica Clasica XIV-2011, p.61-86
Mucenic, Cezara, (2013), Studiu istoric. Cazinoul Comunal Constanța, mss
Păuleanu, Doina (2013), Cazinoul din Constanța. Boemă, loisir şi patrimoniu european la Marea Neagră, Constanța: Ex Ponto
Rudokas, Kastytis & Čižaitė-Rudokienė, Silvija (2022) Narrative-Based Nature of Heritage: Between Myth and Discourses: Case of Šiluva Place-Making in Progres, Land, 11, 10.3390/ land11010047.
Webografie:
