Imaginarul colectiv tomitan este bântuit de arhetipul buncărului obsidional. Meritul de a fi adus în „reflectoriul” conștientului public și expus, însă simultan de a fi proiectat într-un registru mitologic cotidian, îi revine, bineînțeles, scriitorului arhitect/arhitectului scriitor constănțean Tudor Ganea cu al său roman de debut Cazemata din 2016. „Sâmburele de adevăr” topologic al romanului este o cazemată din cartierul Faleză Nord, fost bastion parte din vasta infrastructură militară a ultimului război mondial, centură de gardă ce încă bordează limita litorală. Poate, de o dată ceva mai recentă, asediul pandemic din interior, dar și conflictul armat adiacent, ne-au făcut mai mult ca oricând să ne reimaginăm aici și acum claustrul medieval. Acest fapt se manifestă fie prin excavarea de buncăre de lux „per se” situate în zone inaccesibile pentru acei dintre noi care dețin puterea, fie adăugând o „mască” transparentă micului nostru univers domestic – acum ușor distopic – precum extinderea cu o mică seră a casei individuale din suburbie. 

Cartografiera psihotopologică a buncărului ca reziduu al unei conflagrații totale – precum cel rămas din Zidul Atlanticului celui de-al Doilea Război Mondial – a fost făcută de către Paul Virilio, secondat de Claude Parent, în a sa influentă „Bunker Archeology”. Teoreticianul de arhitectură și urbanism francez a fost totodată și un istoric al conflictului militar, pasionat de strategie, dar și de cinema. O întreagă poetică a buncărului răzbate din lectura textului și vizualizarea fotografiilor/planurilor de excepție ce însoțesc această carte și parcurgând-o, ne încearcă, să recunoaștem, ca după orice ruină, sentimentul nostalgiei. Chiar dacă una mai vinovată.

Nu știm dacă acest eșafodaj teoretic și imagistic a stat la baza edificării proiectului premiat al clinicii de radiologie Medeuropa din Constanța. Designul aparține celor de la JB Arhitectura, fiind însă un birou de proiectare brașovean, iar proiectul datează din timpuri prepandemice. Modești și reținuți, autorii declară în articolul de prezentare dedicat din revista de arhitectură Zeppelin că nu încearcă să identifice aposteriori un set de idei asociate proiectului ce l-ar putea plasa într-un registru conceptual superior, cum e (de)formația în școala de arhitectură românească, ci se limitează la a discuta teme curente precum integrarea în contextul urban dificil sau alte chestiuni legate de funcțiune și materialitate. Este sarcina textului de față de a expune și de a exhiba sensuri conștiente – dar mai ales inconștiente – care transpar în edificarea acestui obiect de arhitectură multiplu. Într-o oarecare măsură este cunoscută atracția leaderului de design al biroului, arhitectul Johannes Bertleff, pentru arhitectura industrială, fapt observabil și la alte proiecte semnate de către acesta și echipa sa. Acest lucru este evident – chiar si pentru ochiul neinițiatului – prin utilizarea pe scară largă a sticlei industriale în proiectele sale, acele fâșii translucide având înălțimea unui etaj ce îmbrăcau odată fațadele fabricilor socialiste. Precum elementele prefabricate, sticla industrială cunoaște astăzi un reviriment global, fiind așadar „la modă”. Există totuși doi arhitecți renumiți pe scena internațională care utilizează cu precădere acest material translucid sau altele asemenea, ambii fiind și graficieni de excepție, desenele acestora fiind artă în sine, ce poate fi detașată de actul edificării. Primul dintre ei este americanul Steven Holl, unul din principalii reprezentanți ai arhitecturii de inspirație fenomenologică. Cel de-al doilea, poate ceva mai puțin faimos, dar foarte influent prin teoria pe care o avansează, este olandezul Wiel Arets. Proiectul clinicii de radiologie se înscrie mai degrabă în traiectoria lui Arets prin caracterul scenografic, dar și prin imaginea oarecum frustă, de monobloc. Influența lui Paul Virilio și a montajului cinematografic – pasiunea pentru filmele lui Jean-Luc Godard – este afirmată de Arets în cartea sa din 1996 „Strange Bodies”, titlul fiind o traducere din germană a unui termen ce acolo induce ideea de virus: Fremdkörper, mai degrabă corpuri străine decât stranii.

Arets pare a fi obsedat de această metaforă a buncărului translucid. Dacă arhitectura fenomenologică încearcă să traducă uneori Dasein-ul heideggerian – acea „închidere care se deschide” – în forma  construită clasică, prin plasarea unei deschizături de tip oculus într-un spațiu închis, în care lumina pătrunde de sus, ca la Pantheon bunăoară, Wiel Arets deschide incinta altfel: pereții acesteia devin translucizi.

Se pune justificat întrebarea: care ar fi legătura cu proiectul clinicii și, mai ales, ce au de a face toate acestea cu ideea de virus? Nucleul clinicii este realmente un buncăr: adăpostul accelaratoarelor liniare în difragme de beton ce ajung și la 2.5 m grosime. Privind acești pereți în desenul de secțiune, prin comparație, restul construcției, deși considerabil mai mare ca volum, pare a fi doar „aura translucidă” a acestuia. Desigur, după cum afirmă și autorii, riscul metaforelor „deplasate” într-un astfel de spațiu, unde drama este totuși atotprezentă, tinde către maxim. Pe de o parte, se vorbește despre ideea de transparență a actului medical, o idee „aseptică” modernistă care poate deveni trivială, dată fiind uneori situația de viață și de moarte. Pe de altă parte, arhitectul Dragoș Dascălu identifica într-un articol din revista Arhitext tendința de „camuflare” a clădirilor spitalicești în forme domestice, tocmai pentru a fi acceptate de către locuitori și a nu face notă discordantă cu restul dotărilor cartierului. Este și cazul de față, silueta monoblocului având o doar o copertină elansată deasupra fațadei principale, singura translucidă, singura care se deschide spre stradă și cartier. De departe ar putea fi și un centru comercial în fond, semănând oarecum cu volumele „zglobii” ca de benzi desenate din acuarelele conceptuale ale lui Steven Holl. Însă, până la urmă, clinica nu reprezintă un corp străin, iar aici ne întoarcem totuși la ideile și edificările lui Wiel Arets. Clădirile sale nu contrasteaza formal în mod evident cu vecinătățile, precum cele ale popularului arhitect american Frank Gehry care, „insultate” fiind de contextul tern, răspund violent printr-un adevărat asalt la adresa acestuia. Arets compară într-un articol intitulat „Virological Architecture” rolul arhitectului cu cel al unui chirurg ce operează la scară urbană prin precizia inciziei în vederea inserției, dar care conștientizează totodată că orașul, spre deosebire de corp, nu formează un tot, fiind prin excelență proteic. Și fix asta se întâmplă aici, obiectul clinicii fiind grefat practic în țesutul urban delabrat. Mai departe, în cuvintele arhitectului olandez, „fascinația pentru virsuri și lucrurile virale este un produs al fascinației pentru invizibil”. Iar exact aceasta pare a fi imaginea publică, din stradă, a edificiului: un obiect de arhitectură al cartierului alterat și apoi deturnat, rezultând o fațadă principală translucidă. O închidere care se deschide, iar asta se face prin transparentizare, însă simultan cu o înghețare a posibilității dispariției.

Concluzionând într-o notă ușor umoristică, o ontologie sumară a buncărului a la Paul Virilio ar suna cam așa: există buncărul și există apoi restul lumii. În fond, orice construcție este o redută, în care ne ascundem uneori. Însă felul în care aceasta se afișează public o face oricând „cuceritoare”. În acest caz, în antiteză cu vremurile chietiste actuale, acesta este un lucru bun.

Fotografii de arh. Alexandru Pomazan

Bibliografie:

• Arets, Wiel, A Virological Architecture, A+U Architecture and Urbanism, 1994, p. 38-43 
• Dascălu, Dragoș, Eliminarea Fricii, Arhitext nr. 17/2011, p. 122-131
• Virilio, Paul, Bunker Archeology, Princeton Architectural Press, New York, 1994