După debutul din 2018, cu Păsări în furtuna de nisip, Ioana Vintilă revine cu un nou volum, publicat tot la Casa de Editură Max Blecher, buncărul de origami, care îi marchează o maturizare a stilului. Cu aceeași atenție la tehnică, Ioana Vintilă construiește o lume aflată în vecinătatea apocalipticului, oscilând între revoltă și internalizare. Nu e o lume postumană, însă e o lume în care damnarea umanului și încercarea de a-l salva se împletesc. 

Textele din prima parte, înmormântarea solară, sunt orientate mai mult înspre sondarea unei interiorități ce va străbate întregul volum, cu o voce pe cât de intransigentă, pe atât de vulnerabilă. Interacționând cu situații și personaje exterioare, eul acestor poeme își face simțită prezența în momentele de analiză a propriei plasări în lume. Uneori, aceasta e punctată de constatarea unei ratări acceptate ca atare, dar care persistă ca un soi de inadecvare asumată: „mi-am condus viața după strictețea pe care, vrei nu vrei,/ ți-o bagă pe gât ingineria/ iar lucrul ăsta a trecut ca un câine bătrân înapoi în gaura de sub bloc/ cu coada-ntre picioare” (reculul a fost mai puternic decât mă așteptam). Alteori, înfruntarea exteriorului se produce prin prisma unei neputințe neacceptate, tratată cu revoltă. Se conturează o interioritate închisă, rece și, adesea, distantă, care anticipează cu precizie științifică dezastrul și ratarea, inevitabile, dar care totuși vrea să sustragă lumea acestui proces, să-i mai acorde o șansă (ca în poemul aici, departe de sunete asurzitoare). Sondarea aceasta ia treptat forma unui reglaj de apropieri și distanțe, aflat în continuă modificare, în care poemele își răspund, contrapunctic, unul altuia. Dacă într-un text ca ăsta nu e un poem de dragoste Ioana Vintilă lasă să se întrevadă tandrețea discretă a peisajului interior pe care îl explorează („dintre toate, doar dragostea a fost bună cu mine. te-am avut de la început, complet. simt că ar fi imposibil să fii cu dorințele în altă parte. că îți simt bunătatea ca pe o pătură flaușată, învelindu-mă strâns, strâns, mai ales când logic ar fi să te ții cât mai departe.”), un poem ca honey bee înregistrează cealaltă fațetă, a unui ecart care se mărește: „se surpă capetele noastre/ & rămâne o pojghiță subțire/ sub care magma asta pe care ți-o port/ se solidifică”. 

Ioana Vintilă construiește și poeme cu accente politice, care variază de la statutul femeilor sau război la probleme de ecologie ori bioetică. Textele nu sunt concepute ca manifeste, fiind mai degrabă cartografieri ale unor puncte de infecție identificate. În anumite cazuri, acestea se produc printr-o perspectivă directă, care scoate la lumină punctele nevralgice: „& m-ai făcut să plâng/ într-un restaurant zgomotos, Sicilia/ pentru umilința bătrânelor asiatice de pe plajele fierbinți/ la ora cancerului amiezii/ cu hârtii de folii de plastic șifonate pe care ți le vârau/ alături de zâmbetele politicoase sub nas/ rar de tot mai făceau și un masaj la spatele ars/ sau tălpile noduroase ale italienilor” (Wang Li, 57). Alteori, poeta realizează această disecție prin intermediul unor personaje care conduc perspectiva înspre scenarii simptomatice. Aici se găsește un element de noutate propus de volum, prin care se creează o rețea socială ce o oglindește, în nuanțe distopice, pe cea reală. Mauricio și Elena, de pildă, apar drept călăuze ale dezmembrării extatice și violente, deopotrivă, a lumii exterioare, într-un poem ca terariu: „în flash-urile reflectoarelor îi vezi brațul brăzdat de/ cicatrici de grefe. Începe să râdă, să hohotească tare,/ aproape isteric, cu capul dat pe spate/ în luminile stroboscopice îi vezi ochii verzi, injectați,/ exoftalmici, globii oculari parcă mai au puțin și se/ desprind de orbite”. În rugăciune pentru Lucía & Chiara umanitatea e împinsă dincolo de capacitatea de (auto)salvare, unde în urma dezastrului și a abuzului nu rămâne nimic, cu atât mai puțin o formă de anduranță. Ulterior, refuzul neputinței în fața unei astfel de forme de cruzime se transformă în revolta față de micile spații compensatorii pe care lumea le oferă: „ m evaluat daunele cu acuratețea unui tip pe LSD/ și tot mi-am dat seama că e nasol/ […] nu-mi vorbi despre reziliență” (metamizol). Răceala analizei din prima parte se transformă, în cea de-a doua (în camioanele măcelăriilor lumii), într-o combustie care atinge repetat puncte de paroxism. E o combustie îndreptată (și) către sine, fiind amplificată de respingerea lumii exterioare, așa cum e ea construită, tocmai pentru că ea nu poate oferi niciun panaceu real: „corpul/ un reactor sub presiune/ tijele de metal din creier roase metodic/ se așteaptă declicul hotărârilor/ o implozie cu o lumină splendidă/ orbitoare” (meltdown). Pe de altă parte, chiar dacă umanul apare ca irecuperabil în poemele Ioanei Vintilă, nevoia de uman nu dispare. După tot apocalipticul acestei lumi, din revoltă rezistă și capacitatea de proiectare în utopic: „[…] cei rămași […]/ cu limbă de lemn &/ aripi multicolore/ de care încă/ mai este/ nevoie” (buncărul de origami).  Din punct de vedere stilistic, poemele se remarcă prin violența pe care caută să o expună programatic, ca într-un examen de autopsie. Singurul text explicit manifest din volum, who’s that girl, plasat undeva la început, anunță această poetică, asumând poziționarea în răspăr cu direcțiile recente. Am avut, totuși, sentimentul că formula poetică a volumului se află într-o ușoară inactualitate față de noile tipuri de sensibilitate. Acest fapt nu răpește, însă, din forța poemelor, care fructifică mobilurile pe care mizează, anume de a acționa ca o lovitură, ca un test de duritate pentru cititor. Volumul Ioanei Vintilă se constituie, astfel, ca un interstițiu de disecție înainte de intrarea în postuman. Să mai zăbovim, deci, pe teritoriul apocalipticului.