Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Orașele tentaculare

Dacă utilizatorul face îndeajuns de mult zoom in pe platforma Earth 2 în vederea achiziționării de teritoriu virtual, introducând coordonatele DMS Lat: 44° 10′ 45.2964” N și Long: 28° 38′ 59.7840”, va descoperi, la limita cu ceea ce în vechime pe hărți apărea ca fiind Pontul Euxin, o vastă tapiserie. Acolo, pe această margine, se află acum Synechis, supranumit Orașul celor 1000+1 de geografii. Pe o astfel de hartă, în fiecare careu, Levantul coexistă laolaltă cu Coasta de Azur a anului 1964, Disneyland-ul cuprinde o insulă situată în mijlocul unei mlaștini originare, iar orașul roman și cel otoman se suprapun perfect, chiar dacă sunt rotite unul față de celălalt în plan. Privind apoi la nivelul străzii, pare că legile și toanele zeilor care dictează creația edificatoare sunt la fel de atroce precum cele pereche ale distrugerii.

Utilizatorul neinițiat trebuie să știe chiar de la început: în Synechis, fiecare punct este proiecția sa. Așadar, o statuie nou ridicată lângă școală este chiar statuia exilatului, bazarul din spatele abatorului este chiar bazarul levantin, bursa și bazilica sunt una ca odinioară, iar în uzina textilă abandonată partitura cântecului nebunului laolaltă cu corul cerșetorilor reproduc tapiseria inițială. Chiar și strălucirea abruptă a caroseriei unei mașini de curse aflată în goană pe străzi pare a fi o șarjă desprinsă din fasciculul luminos al farului alexandrin din port.

Despre locuitorii din Synechis se știe doar că fac cu toții parte ai unei singure bresle secrete: aceea a mozaicarilor, ce își are bastionul în vechiul furnal abandonat. Urmași a două popoare străvechi, otomanii și romanii, care, privind amândouă lumea printr-un caleidoscop furat de la greci, au ridicat apoi imperii mozaic, locuitorii din Synechis primesc meșteșugul transmis din mamă în fiu și îl dau apoi mai departe. Orice meserie ai avea după aceea, dacă locuiești în Synechis, arta punerii împreună a micilor crâmpeie de ceramică multicoloră îți este felul de a-ți construi apoi soarta.

Dacă utilizatorul revine la scara inițială prin zoom out, privind din nou tot planul, ar putea spune că orașul și-a ieșit din matcă. Desenul peticelor construite și neconstruite aflate în neordine pare a fi preocuparea unei civilizații succesoare celei a locuitorilor care se inițiază în străvechiul meșteșug, după secole de uitare a modelului originar al tapiseriei. Însă ordinea reapare într-un tîrziu și pixelii formează din nou geometrii pure.

Stând pe promenadă cu spatele la oraș și contemplând absența, utilizatorul posibil că nu își va putea reține un strigăt de uimire. La urma urmei, cine știe, poate că în Synechis are șansa să își întâlnească doppelgänger-ul și împreună să schimbe evenimentele trecutului pe care acum le-ar vrea altfel.


Prezentul text reprezintă o pastișă în cel mai „pur stil postmodern”* a oricărui capitol – a se citi oraș – din cartea seminală a lui Italo Calvino scrisă în 1972, „Orașele invizibile”. 

Tratatul de urbanism imaginar al romancierului italian avea să influențeze – din umbră însă decisiv – postmodernismul arhitectural al anilor 80, unul din rarele momente în care edificarea urma să dea apoi tonul celorlalte arte. Cele cincizeci și cinci de orașe fantastice cu nume de femei din carte, descrise de Marco Polo hanului Kubilai întâlnite de către neguțătorul venețian în peregrinările sale onirice, toate alcătuiesc o poveste caleidoscopică fără un fir narativ, însă totodată o vastă conurbație încifrată de imaginație citadină. În urma lecturii, cititorul va rămâne cu impresia copleșitoare că, în cuvintele unui mare ctitor de orașe (și) imaginare, arhitectul și urbanistul olandez Rem Koolhaas, „mai mult ca oricând, Orașul e tot ceea ce avem”**. Instantaneul oarecum „deliric”*** prezentat mai sus vine ca un appendix al cărții, în care fiecare admirator al acesteia poate, prin intermediul unei scriituri de tip „open source”, fără a se înscrie în geometria topologică perfect simetrică a textului și a descentra compoziția originală, să își exprime propriile fantezii și obsesii urbanistice în maniera a ceea ce criticii au numit „situații a la Calvino”. Pentru un astfel de demiurgos fabulator – să îl numim demiurbis – conexiunea instantanee cu textul lui Calvino și propria – Micro – Narațiune**** se poate face la momentul din carte în care „Mijeau zorile cînd a spus:

— Sire, acum ţi-am vorbit de toate oraşele pe carele cunosc.

— A rămas unul de care nu vorbeşti niciodată.

Marco Polo a lăsat capul în jos.

— Veneţia, a spus Hanul.

Marco a zîmbit:

— Şi despre ce altceva credeai că îţi vorbesc?

Împăratul nu s-a descumpănit.

— Şi totuşi nu te-am auzit niciodată rostindu-i numele.

Iar Polo:

— De fiecare dată cînd descriu un oraş spun ceva despre Veneţia.

— Cînd te întreb de alte oraşe, vreau să te aud vorbind de acelea. Iar de Veneţia cînd te întreb de Veneţia.

— Pentru a distinge calităţile celorlalte, trebuie să pornesc de la un prim oraş care rămâne implicit. Pentru mine este Veneţia.

— Atunci ar trebui să începi fiecare istorisire a călătoriilor tale de la plecare, descriind Veneţia aşa cum este, în întregime, fără să laşi la o parte nimic din ce-mi aminteşte de ea.” (Calvino, Italo, (1979) [1972] Orașele Invizibile, trad. de Sanda Șora, București: Editura Univers, pg. 50)

Note

*Este o întreagă dezbatere dacă postmodernismul/postmodernitatea au fost depășite sau nu, fie că se află în variantele sale „accelerate” intitulate supramodernitate (Mark Auge), altermodernitate (Nicolas Bourriaud) sau este acum în versiunea potențată de cultura digitală numită hypermodernitate (Gilles Lipovetsky). Pentru prezentul text, toate aceste ipostaze sunt posibile, însă, din moment ce postmodernismul a legitimat pastișa, mai ales în arhitectură, atunci această linie este aleasă. Titlul care denumește – să îi zicem – categoria de orașe este, în mod evident, preluat de la Emile Verhaeren.

** Koolhaas, Rem (1995), Whatever Happened to Urbanism, Design Quarterly, Spring, 1995, No. 164, Sprawl (Spring, 1995), pp. 28-31 

*** Rem Koolhaas este și autorul cărții din 1978 „Delirious New York”, subintitulată „A Retroactive Manifesto for Manhattan”, în care arhitectul olandez se imaginează un fel de ghost writer al unei cronici alternative a metropolei americane. Termenul de „delirant” atribuit megalopolis-ului new yorkez vine ca o marcă a culturii congestiei, urmare oarecum „naturală a artificialității” provocate de densitatea marilor orașe. Referința este la acest fapt.

**** Jean-François Lyotard, cel care a articulat termenul de postmodernism la sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut, a vorbit despre „decesul” marilor narațiuni în această eră și înlocuirea lor cu micronarațiunile, petits récits, uneori ale unei singure persoane. Deși nu se suprapune exact peste accepțiunea lui Lyotard, sensul utilizat aici este de biografie proprie.

CITEȘTE ȘI

„Hinterland” sau teritoriul de dincolo de oraș

Printre rarele cuvinte germanice compozite ce au intrat deopotrivă în vocabularul universal, dar și în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, aparținând totodată terminologiei urbanistice, este cel de „hinterland”. Înseamnă tradus mot à mot teritoriul din spatele orașului, de dincolo de oraș, care polarizează, care circumscrie – ca să folosim o expresie  geometrică – o așezare urbană.

Citește mai mult »

Arhitectură industrială, relații în trapez și un principiu de asemănare

Unul dintre motivele pentru care arhitectura modernă a indus treptat un sentiment de repulsie în rândul maselor este faptul că a împrumutat masiv caractere ale arhitecturii industriale. Desigur, aceasta este până la urmă în multe cazuri și sursa frumuseții, depinde de perspectiva observatorului. Cu siguranță că, în calitate de arhitecți legitimați și ca artiști, datorăm temerarilor ingineri ai perioadei Fin de Siècle – precum Gustave Eiffel,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: