Anghilele. Creaturi marine alunecoase, lungi, greu de prins, obișnuite să trăiască în locuri întunecoase și să atace prin ambuscadă. În engleză: eels. Ce legătură pot avea aceste ființe ale adâncurilor cu înțelegerea universului în care trăim?

La prima vedere, niciuna.

Și totuși, să urmărim firul.

Mark Oliver Everett este liderul trupei americane Eels. O trupă cu un nume aproape absurd dacă îl privești zoologic, dar potrivit dacă te gândești la felul în care muzica ei alunecă printre durere, umor negru, supraviețuire și luciditate. Everett, cunoscut adesea simplu ca E, are o melodie care trebuie să ne atragă atenția: Things the Grandchildren Should Know. Titlul a devenit și titlul autobiografiei sale. Cântecul și cartea nu sunt același lucru, dar împreună formează un fel de testament. Nu unul solemn, nu unul scris cu marmură pe frunte, ci un testament al cuiva care a trecut prin pierderi succesive și a ales totuși să nu fie distrus de ele.

Nu este o poveste în care suferința este împinsă teatral în față. Mark Oliver Everett nu pare interesat să-și ridice durerea la rang de spectacol. Dimpotrivă, tocmai aici stă forța mărturiei sale: lucrurile cumplite sunt spuse aproape simplu, ca fapte ale unei vieți care a trebuit trăită. Moartea tatălui, sinuciderea surorii, boala și moartea mamei, apoi pierderi legate de ziua de 11 septembrie 2001. Nu apare un strigăt continuu, ci o oboseală lucidă. Un om își privește viața și spune, fără să o înfrumusețeze, că a fost așa cum a fost: cu părți întunecate, cu puțină lumină, cu iubire, cu eșec, cu supraviețuire.

Mesajul central este tocmai acesta: nu trebuie lăsată moștenire o versiune falsificată a vieții. Nu o fotografie retușată. Nu o poveste în care totul capătă sens într-un mod confortabil. Ci adevărul întreg, cu bune și rele. Lucrurile pe care ar trebui să le știe nepoții nu sunt doar reușitele, ci și zonele în care omul a fost aproape să se piardă și totuși a continuat.

Dar am lăsat la urmă începutul: copilăria.

Mark descrie o casă tăcută, apăsătoare, o familie în care oamenii erau prezenți fizic și absenți emoțional. O superpoziție domestică: aici și totuși nu aici. Tatăl, mai ales, era aproape o prezență spectrală. Trăia în casă, dar nu părea să locuiască în aceeași lume afectivă cu ai lui. Cine era acest tată?

Nimeni altul decât Hugh Everett III, unul dintre cei mai originali oameni care au trecut prin fizica secolului XX.

Aici începe, de fapt, legătura dintre anghile, muzică, destin familial și univers.

Hugh Everett III este numele asociat cu una dintre cele mai tulburătoare interpretări ale mecanicii cuantice: interpretarea „multiplelor lumi”, numită astăzi adesea many-worlds interpretation. Ea a pornit din teza sa de doctorat susținută la Princeton, în 1957, sub conducerea lui John Archibald Wheeler. Everett era foarte tânăr și a atacat una dintre problemele cele mai incomode ale mecanicii cuantice: ce se întâmplă, de fapt, în timpul unei măsurători?

Să reamintim câteva lucruri.

Mecanica cuantică este teoria care descrie lumea particulelor elementare, lume în care intuițiile noastre obișnuite încep să se strice. Am învățat că lumina poate fi privită ca undă, dar și ca fiind alcătuită din fotoni. În efectul fotoelectric, fotonul apare ca particulă de lumină; în experimentul celor două fante, lumina se comportă ca undă. Electronul, la rândul lui, nu este o mică bilă care se mișcă frumos pe o traiectorie, așa cum ne-am imagina în mecanica newtoniană. El are proprietăți cuantice, iar una dintre ele este exprimată de principiul de incertitudine al lui Heisenberg.

Nu putem determina simultan, cu precizie arbitrară, poziția și impulsul unei particule. Dacă determinăm poziția foarte precis, impulsul devine mai nedeterminat. Dacă știm impulsul foarte bine, poziția se întinde într-o zonă mai largă de posibilități. Pentru publicul larg se spune adesea „poziția și viteza”, dar, mai corect, este vorba despre poziție și impuls.

Acest principiu nu este o deficiență a aparatelor noastre de măsură. Nu este o nepricepere tehnică. Nu înseamnă că, dacă am avea un microscop mai bun, am vedea totul ca în mecanica clasică. Este o trăsătură a Naturii. Lumea microscopică nu este construită după regulile bunului-simț macroscopic.

Mai mult: fără această ciudățenie, noi nu am fi aici.

Să ne gândim la atomul de hidrogen. Avem un nucleu pozitiv și un electron negativ. Într-o imagine naivă, electronul „orbitează” nucleul. Dar dacă ar fi pur și simplu atras de nucleu ca un obiect clasic, ar apărea întrebarea: de ce nu cade pe nucleu? De ce atomul nu se prăbușește? Răspunsul cuantic este subtil. Dacă electronul ar fi constrâns într-o regiune extrem de mică în jurul nucleului, poziția lui ar deveni foarte bine determinată. Dar atunci incertitudinea impulsului ar deveni foarte mare, iar aceasta înseamnă energie cinetică mare. Atomul există printr-un compromis impus de mecanica cuantică: atracția electrică îl trage pe electron spre nucleu, dar principiul de incertitudine împiedică localizarea lui fără cost energetic. Lumea materială este stabilă pentru că Natura nu permite ca lucrurile microscopice să fie gândite ca niște bile clasice.

Obiectele cuantice sunt descrise prin funcții de undă. O funcție de undă conține, într-un anumit sens, mai multe posibilități. Ea poate fi scrisă ca o combinație de stări, fiecare având un coeficient legat de probabilitatea rezultatului corespunzător. Evoluția acestei funcții este dată de ecuația lui Schrödinger. Am mai discutat despre ea și nu insistăm acum asupra formei matematice.

Problema apare când facem o măsurătoare.

Înainte de măsurătoare, sistemul poate fi într-o superpoziție de stări. După măsurătoare, noi obținem un singur rezultat. Aici apare întrebarea grea: ce s-a întâmplat cu celelalte posibilități? Au dispărut? S-a „prăbușit” funcția de undă? Cine sau ce produce colapsul?

Experimentul mental cu Pisica lui Schrödinger a devenit celebru tocmai pentru că împinge această ciudățenie în zona macroscopică. Într-o cutie avem o pisică legată de un mecanism cuantic. Înainte să deschidem cutia, descrierea cuantică pare să implice o superpoziție: pisica vie și pisica moartă. Nu pentru că pisicile ar avea talent filozofic, ci pentru că experimentul pune în evidență absurditatea aparentă a aplicării directe a formalismului cuantic la un obiect macroscopic. Când deschidem cutia, găsim o pisică vie sau o pisică moartă. Dar ce anume a decis rezultatul? Observatorul? Aparatul? Interacțiunea cu mediul? Conștiința? Sau ceva din teoria însăși?

Interpretarea de la Copenhaga, asociată cu Bohr și școala sa, a tratat mult timp problema într-un mod pragmatic: funcția de undă ne dă probabilități, iar măsurătoarea produce un rezultat. Pentru mulți fizicieni, asta era suficient. Calculele mergeau. Experimentele confirmau teoria. De ce să ne batem capul cu ceea ce „se întâmplă cu adevărat”?

Hugh Everett nu a fost mulțumit.

El a propus o idee radicală: să renunțăm la colapsul funcției de undă. Să nu mai introducem un proces special, misterios, care apare doar când cineva măsoară. Funcția de undă universală evoluează mereu după ecuația lui Schrödinger. Observatorul nu este în afara universului, ca un zeu care privește experimentul de pe margine. Observatorul face parte din univers. Aparatul de măsură face parte din univers. Pisica, cutia, experimentatorul, camera, planeta și restul realității fac parte din același sistem cuantic, dacă vrem să fim consecvenți.

Atunci ce numim noi „rezultat” este, în această imagine, doar ramura în care ne aflăm. Dacă un experiment are două rezultate posibile, atunci după interacțiune apar două descrieri coerente: într-una, observatorul vede primul rezultat; în cealaltă, observatorul vede al doilea rezultat. În limbajul devenit popular mai târziu, universul se ramifică. Toate rezultatele posibile se realizează, dar în lumi diferite. Noi suntem conștienți doar de ramura în care ne aflăm.

Aceasta nu înseamnă că orice fantezie devine realitate. Nu înseamnă că, dacă eu îmi imaginez acum un elefant albastru în redacția Tomis, undeva există automat un univers în care elefantul bea cafea cu noi. Formularea serioasă se referă la evoluția funcției de undă și la rezultatele posibile ale proceselor cuantice. Dar imaginea culturală a multiplelor lumi este atât de puternică încât a depășit demult fizica și a intrat în literatură, film, seriale și filozofia populară.

Să ne întoarcem însă la omul Everett.

Hugh Everett nu a fost un visător fără pregătire. A început cu chimia, unde a avut rezultate excelente, luând în același timp multe cursuri suplimentare de matematică. A ajuns apoi la Princeton, unde a continuat cu matematica și fizica. Avea talent matematic, avea îndrăzneală conceptuală și avea curajul de a ataca o problemă pe care mulți preferau să o ocolească. Teza sa din 1957 ar fi trebuit să-i deschidă o carieră academică spectaculoasă.

Nu s-a întâmplat așa.

Ideea a fost primită cu răceală. Pentru fizicienii formați în spiritul interpretării de la Copenhaga, propunerea lui Everett părea inutilă, extravagantă, poate chiar metafizică. John Archibald Wheeler, conducătorul său, era o autoritate reală în fizică, dar nici prestigiul lui nu a fost suficient pentru a impune imediat ideea. Everett a înțeles repede că recunoașterea nu vine. A părăsit practic lumea universitară și a intrat în zona analizei de apărare, lucrând la modele matematice legate de strategii militare și război nuclear.

Este una dintre acele treceri care spun mult despre secolul XX. Un tânăr care încercase să înțeleagă toate posibilitățile lumii cuantice ajunge să calculeze, cu aceeași minte matematică, scenarii posibile ale distrugerii nucleare. Din superpoziții cuantice în probabilități ale catastrofei geopolitice. Din funcția de undă universală în matematica războiului rece.

Viața lui personală nu a fost mai luminoasă. În familie, Hugh Everett era distant, aproape inaccesibil. Muncea enorm. Bea mult. Fuma enorm. Mânca prost. Se retrăgea în propriile calcule și în propria dezamăgire. Pentru copilul Mark, tatăl nu era marele fizician al lumilor paralele. Era omul tăcut din casă, prezent și absent în același timp.

În 1982, la numai 51 de ani, Hugh Everett moare în urma unui infarct. Mark îi găsește trupul. Este o scenă greu de imaginat și, poate, greu de depășit. Dar tragedia Everett nu se oprește aici. Elizabeth, sora lui Mark, se sinucide în 1996, la 39 de ani. În jurul morții ei a rămas o frază sfâșietoare, citată adesea: speranța de a-l întâlni pe tatăl ei într-un univers paralel. Nu știu dacă există o formulare mai crudă a felului în care o idee științifică poate ajunge, într-o familie, să devină limbajul disperării.

Apoi moare și mama lui Mark, Nancy, de cancer. Mai târziu, o verișoară moare în atentatele de la 11 septembrie 2001. Pentru oricine altcineva, o singură asemenea pierdere ar fi fost suficientă pentru o viață. Pentru Mark Oliver Everett, ele vin aproape ca o succesiune de lovituri ale aceleiași realități.

Și totuși, el nu rămâne doar în zona victimei.

La un moment dat, înțelege că trebuie să se întoarcă spre tatăl său. Nu pentru a-l condamna încă o dată, nu pentru a-l scuza sentimental, ci pentru a înțelege ce fel de om a fost și ce fel de idee a lăsat în urmă. Așa apare documentarul Parallel Worlds, Parallel Lives, realizat în 2007. Filmul îl urmărește pe Mark Oliver Everett într-o călătorie prin America, în care întâlnește fizicieni, foști colegi ai tatălui său, oameni care pot să-i explice nu doar teoria, ci și locul lui Hugh Everett în istoria fizicii.

Nu este un documentar științific rece. Nu este o lecție universitară filmată. Miza reală este emoțională. Mark încearcă să înțeleagă de ce tatăl lui fusese atât de departe, deși fusese atât de aproape. Încearcă să vadă dacă în spatele tăcerii domestice se afla doar egoism, depresie, alcool, eșec, sau și drama unui om care văzuse prea devreme o idee pe care timpul său nu era pregătit să o primească.

În film se vorbește și despre destinul interpretării Everett. Ignorată mult timp, reluată apoi prin eforturile unor fizicieni precum Bryce DeWitt, ea a devenit una dintre interpretările discutate serios în mecanica cuantică. Nu unanim acceptată, desigur. Nici nu ar avea cum. Interpretările mecanicii cuantice sunt încă un teritoriu dificil, plin de dispute conceptuale. Dar ideea lui Everett nu mai poate fi tratată ca o simplă ciudățenie a unui doctorand excentric. Ea face parte din istoria vie a fizicii moderne.

Aici povestea devine tulburătoare.

Pentru fizicieni, interpretarea Everett este o soluție posibilă la problema măsurătorii cuantice. Pentru filozofi, este o provocare ontologică: ce înseamnă realitatea, dacă toate rezultatele posibile se realizează? Pentru cultura populară, este o sursă aproape nesfârșită de povești despre lumi alternative. Dar pentru Mark Oliver Everett, ea este ceva mult mai intim: cheia prin care încearcă să-și recitească propria copilărie.

Poate că tatăl lui nu era pur și simplu absent. Poate că era prizonierul unei minți care funcționa în alte dimensiuni ale abstractului. Poate că dezamăgirea profesională, respingerea comunității, munca din zona apărării și propriile slăbiciuni l-au închis într-o lume din care nu a mai știut să iasă. A înțelege nu înseamnă a scuza. Dar uneori a înțelege este singura formă de pace care ne mai rămâne.

Și atunci întrebarea de la început capătă răspuns.

Ce legătură au anghilele cu universul?

Au, printr-o întâmplare a culturii, o legătură neașteptată. Anghilele ne duc la Eels. Eels ne duce la Mark Oliver Everett. Mark ne duce la tatăl său, Hugh Everett III. Hugh Everett ne duce la mecanica cuantică, la funcția de undă, la colaps, la întrebarea dacă universul alege o singură realitate sau le lasă pe toate să continue în ramuri diferite.

Dar legătura este mai adâncă decât această succesiune de nume.

Anghila trăiește în întuneric și scapă ușor printre degete. Și viața, uneori, face la fel. Știința însăși face la fel. Când credem că am prins realitatea, ea alunecă într-o formulă mai subtilă. Când credem că știm ce înseamnă o măsurătoare, mecanica cuantică ne obligă să întrebăm din nou. Când credem că știm cine a fost un om, copilul lui pornește într-o călătorie și descoperă că tatăl absent fusese și un om rănit, și un matematician excepțional, și autorul unei idei care a supraviețuit propriei sale vieți.

Poate că acesta este lucrul pe care ar trebui să-l știe nepoții.

Nu trăim într-o lume simplă. Nu trăim nici măcar într-o lume ușor de povestit. Realitatea are straturi, ramuri, umbre, reveniri. Uneori, ceea ce într-o epocă pare o idee nebunească devine, peste decenii, o ipoteză serioasă. Uneori, un tată mut într-o casă de familie devine, după moarte, un nume imposibil de ocolit în discuția despre fundamentele mecanicii cuantice. Uneori, un fiu care a trecut prin pierderi aproape imposibil de dus transformă totul în muzică, carte și film.

Iar din locurile întunecate ale vieții, ca din locurile întunecate ale oceanelor, iese uneori ceva care ne obligă să privim universul altfel.