reziliență și memorie colectivă

În ultimii ani am descoperit tot mai multe știri despre studii și sondaje ce indică o creștere vizibilă a nostalgiei față de fostul regim socialist din România. Discursul public, dar și conversațiile cotidiene, sugerează o reevaluare afectivă a unei perioade care, curios, continuă să atragă simpatie inclusiv din partea celor care nu au trăit-o. Fenomenul este cu atât mai surprinzător cu cât traversează generații – nu se limitează la cei care au experiență directă a acelei epoci, ci apare și în rândul celor născuți după 1989.

Pot înțelege, de la periferia fenomenului, nostalgia unor generații care își leagă memoria afectivă de anii tinereții lor, chiar dacă aceștia s-au desfășurat într-un regim dictatorial. Memoria individuală funcționează adesea selectiv, iar trecutul este filtrat prin experiențe personale, nu prin structura politică ce le-a produs. Mult mai dificil de înțeles este însă curiozitatea aspirațională a unora din generația mea – sau a celor și mai tineri – față de o lume pe care nu au experimentat-o direct, asupra căreia proiectează idei de stabilitate, coerență sau chiar libertate, fără a fi cunoscut constrângerile sistemice ale acelei perioade. Aici, nostalgia nu mai este un reflex biografic, ci un construct cultural, curatoriat printr-o selecție de imagini, povești fragmentate și un imaginar colectiv cu accente de legendă urbană.

Această nostalgie nu este însă un fenomen local. Ea apare, cu variații de intensitate și formă, în mai multe state europene care au cunoscut experiența unui regim totalitar și tranziția ce a urmat. Explicațiile sociologice și antropologice sunt deja bine conturate: insecuritatea economică, dezamăgirea față de promisiunile tranziției, nevoia de stabilitate simbolică, tendința de a simplifica istorii complexe prin filtrul afectiv.

Fiind o temă de sociologie, îmi recunosc limitele profesionale și nu îmi propun nici măcar să mă apropii mai mult. Aleg însă să las deoparte vehemența cu care resping, instinctiv, simpatia unor cetățeni pentru fostul regim și să privesc mai atent fundalul peste care această nostalgie s-a format. Pentru că, dincolo de moștenirea unor orașe cu arhitectura specifică perioadei, există o moștenire mult mai interesantă și mai subtilă decât mitologiile epocii de aur: moștenirea spațiului liber.

Orașul este un cadru-suport

Cu alte cuvinte, propun să privim cadrul static în care se toarnă acest film al nostalgiei: lumea acelei perioade, nu ca emoție, ci ca realitate materială. Orașul, cu arhitectura și urbanismul său, este una dintre cele mai elocvente arhive ale epocii comuniste. Spre deosebire de discursuri, el nu poate fi ușor rescris sau cosmetizat retrospectiv.

Un minim exercițiu de alfabetizare urbană schimbă radical perspectiva asupra acelei perioade. Pentru mine, studiul istoriei arhitecturii și al urbanismului din România – de la orașul antebelic și interbelic, la restructurarea postbelică și până la momentul 1989 – a funcționat ca un instrument de decantare critică. Nu pentru a demoniza sau a salva o epocă, ci pentru a o înțelege în logica ei internă, în mecanismele sale de producere a spațiului și a vieții urbane.

O parte importantă a acestei înțelegeri s-a sedimentat în timp. Gândurile pe care le formulez astăzi vin la câțiva ani distanță după o perioadă de studiu aprofundat a acestui subiect, realizată cu ocazia participării României la Bienala de Arhitectură de la Veneția din 2018 – proiectul Mnemonics, al cărui co-autor am fost. Atunci, cercetarea atentă a spațiului liber dintre blocuri – ca spațiu neconstruit, dar și ca spațiu de libertate – mi-a oferit un cadru mult mai nuanțat de lectură a acestei moșteniri urbane. 

Înainte și după

Până la mijlocul secolului XX, orașele României evoluaseră prin acumulări succesive. Strada, piața, cartierul funcționau ca spații ale vieții urbane, ale întâlnirii, ale diferențierii sociale și culturale. Orașul creștea lent, prin stratificări, adaptări și negocieri între vechi și nou.

După al Doilea Război Mondial, această evoluție este întreruptă aproape brutal. În doar câțiva ani, sub presiunea ideologică și a nevoii acute de locuire, se construiește o lume nouă: orașul de blocuri. O lume aproape integral planificată, programată și standardizată. Ansambluri vaste de locuințe colective, bulevarde largi, zone funcționale clar delimitate apar simultan în orașe mari și mici.

Este esențial de precizat că această transformare nu a fost una fragmentară sau locală, ci un proiect național, aplicat coerent pe întreg teritoriul României. Orașele au fost reconstruite și extinse prin proiecte tipizate, standardizate și replicate sistematic, indiferent de scară, context sau specific local. Aceleași modele de blocuri, aceleași principii de organizare urbană, aceleași relații dintre construit și neconstruit au fost aplicate atât în marile centre urbane, cât și în orașe mici sau în localități aflate în plin proces de urbanizare.

Această uniformitate programatică explică de ce orașele României ajung să arate și să funcționeze, în mare măsură, la fel. Dincolo de diferențe geografice sau istorice, ele împărtășesc o structură comună, recognoscibilă, care a produs experiențe de locuire similare pentru generații întregi.

La nivel teoretic, această organizare avea o logică: eficiență economică, acces egal la locuire, infrastructură modernă. Problema apare însă în absența unei evoluții organice. Orașul este produs rapid, fără timp pentru sedimentare culturală și fără mecanisme care să genereze viață urbană autentică.

Etape de transformare

Primele decenii postbelice sunt marcate de preluarea modelului sovietic, atât la nivel estetic, cât și la nivel de organizare urbană. Blocurile de tip stalinist sunt dispuse perimetral, definind curți interioare ample, semi-publice, aparținând locatarilor. Aceste ansambluri, de scară relativ redusă, cu o arhitectură atent controlată și cu păstrarea aliniamentelor stradale, se integrează relativ bine în structura orașelor existente.

După mijlocul anilor ’50, accentul se mută pe eficiență, uniformizare și prefabricare. Modernismul devine limbaj dominant, iar planificarea urbană adoptă principiile așa-numitei „planificări libere”: clădiri înconjurate de spații verzi, separarea circulațiilor, zone pietonale. Apare microraionul – unitate urbană gândită pentru un număr mare de locuitori, dotată cu școală și facilități de proximitate, concepută să faciliteze viața cotidiană și deplasarea către locul de muncă. Naționalizarea terenurilor permite proiecte de mare amploare, iar acest model este implementat la scară națională.

Începând cu anii ’70, paradigma se schimbă din nou. Se intră într-o etapă de densificare și sistematizare agresivă. Spațiile libere create anterior sunt ocupate, apar închideri, fronturi continue de blocuri pe marile bulevarde, coridoare urbane opace. Ansamblurile sunt „îndesate”, iar spațiul dintre clădiri devine fragmentat, umbrit, lipsit de coerență. Modernismul simplu este înlocuit de volume mai complicate, uneori excesiv ornamentate. Orașul își pierde transparența și, odată cu ea, o parte din capacitatea de a fi trăit.

Absența vieții urbane și apariția spațiului dintre blocuri

Ritmul accelerat al urbanizării din a doua jumătate a secolului XX, manifestat simultan în localități mici și mari din România, a generat un tip specific de spațiu urban: spațiul interstițial al noilor țesuturi de locuire colectivă. Lăsat în planul îndepărtat al priorităților dezvoltării, acest spațiu neconstruit – nici public în sens clasic, nici privat – a revenit locuitorilor din proximitatea lui.

Această lume urbană nouă este integral planificată, anticipată pe hârtie. În teorie, ea răspunde unor nevoi reale. În practică însă, lipsa evoluției organice face ca aceste structuri să rămână incomplete din punct de vedere al vieții urbane. Orașul este funcțional, dar rareori trăit. Spațiile publice sunt dimensionate, dar nu activate. Piața dispare ca loc al întâlnirii cotidiene, iar strada devine în principal arteră de circulație.

În acest context, relația locuitorilor cu orașul se modifică profund. Cultura traiului în spațiul public – a statului în stradă, a întâlnirilor întâmplătoare, a negocierilor informale ale proximității – nu se mai dezvoltă. Orașul este traversat, nu locuit. Iar între volumele masive ale blocurilor rămâne un teritoriu neclar: spațiul liber dintre ele.

Paradoxal, tocmai acest spațiu al nimănui devine, în timp, spațiul tuturor. Lipsit de reguli stricte și de programări rigide, el este apropriat prin utilizare. Copiii îl transformă în teren de joacă, adolescenții în loc de întâlnire, adulții în spațiu de supraveghere informală. Aici apar jocurile, improvizațiile, micile ritualuri cotidiene. Spațiul liber devine un teritoriu al libertății nu pentru că a fost gândit astfel, ci pentru că a fost lăsat nesupravegheat.

În memoria colectivă a generațiilor ultimelor decenii din România, această apropriere a spațiului dintre blocuri se înscrie într-un imaginarium comun. Evoluția urbanismului standardizat a rezervat locuitorilor orașelor un spațiu gratuit, pe care nu îl revendica nimeni în mod explicit, dar care ajungea să aparțină tuturor. Astfel se explică de ce, dincolo de orașul concret în care am crescut, împărtășim aceleași amintiri, aceleași jocuri și aceleași povești.

Jocul ca formă de rezistență și reziliență

Privind retrospectiv, istoria urbană a comunismului apare dominată de tonuri de gri: o lume crescută artificial, forțat, construită fără șansa de a-și forma o identitate proprie. Și totuși, în acest gri apar pete de culoare. Ele nu sunt rezultatul planificării, ci al jocului.

Copilăria trăită între blocuri a fost, pentru multe generații, experiența fundamentală a libertății. Nu o libertate politică, ci una a mișcării, a invenției, a relației directe cu ceilalți. Libertatea aproprierii unui spațiu gratuit prin joc devine, astfel, o veritabilă mnemotehnică: prieteniile, jocurile, micile accidente, întâmplările cotidiene, scara blocului și cheia atârnată la gât – simbol ambiguu al libertății și al responsabilității – rămân repere stabile ale unei copilării trăite într-un cadru urban aproape identic de la un oraș la altul.

Bara de curățat covoare transformată în poartă de fotbal, rotativa de metal, masa de ping-pong, leagănul și alte jocuri intră în dialog cu un alt spațiu memorabil: casa scării de bloc, dominată de scara propriu-zisă, de avizier și de cutiile poștale – un spațiu de tranziție între intim și public, între locuință și oraș.

Responsabilitatea colectivă a spațiului comun

După 1989, construcția forțată a orașului se oprește brusc. Responsabilitatea pentru spațiul liber dintre blocuri este transferată locuitorilor deveniți proprietari. Intervențiile ulterioare – reabilitări termice, ocuparea parterelor, transformarea spațiilor libere în parcări – modifică radical funcția și imaginea acestor locuri. Unele pierd memoria, altele sunt adaptate pragmatic.

Faptul că aceste amintiri sunt atât de similare, indiferent de oraș, nu este întâmplător. Ele sunt produsul unui proiect urban național care a uniformizat cadrul, dar care, involuntar, a lăsat loc unei libertăți informale. În acest sens, spațiul dintre blocuri devine una dintre puținele moșteniri transversale ale perioadei comuniste – nu ca intenție ideologică, ci ca efect secundar al ei.

Nostalgia față de un regim totalitar devine periculoasă atunci când confundă reziliența oamenilor cu meritele sistemului care i-a constrâns. Lumina care apare în amintirile colective nu aparține regimului, ci capacității de a inventa libertate în spații neprogramate.

Această lumină a continuat să pâlpâie, discret, din generație în generație. Ea nu justifică trecutul, dar explică o parte din atașamentele noastre și rămâne, poate, una dintre puținele moșteniri cu adevărat valoroase ale acelei perioade. Înțelegerea ei este esențială dacă vrem să ne raportăm lucid la istorie și responsabil la viitor, construind orașe care nu mai depind de goluri accidentale pentru a produce viață, joc și libertate, ci le integrează conștient ca valori asumate.

Surse:

– Catalogul „MNEMONICS” – participarea României la Bienala de Arhitectură de la Veneția – ediția 2018, organizată de către Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Cultural Român, Uniunea Arhitecților din România | comisar Attila Kim | co-autori: Romeo Cuc, Irina-Petra Gudană, Mihai Gheorghe, Roxana Pop, Raluca Sabău, Vlad Tomei

Ilustrații arh. Irina-Petra Gudană – ilustrație creată digital cu I.A. inspirate din conținutul fotografic al catalogului Mnemonics 2018.