Recent, printr-o întâmplare, m-am trezit într-o discuție în care cineva s-a entuziasmat descoperind că sunt arhitectă. Recunosc cinstit că eram obișnuită, mai curând, cu indiferența totală, nu cu reacții pozitive. Persoana respectivă, fără a mă cunoaște, a răsuflat ușurată pentru că, se pare, se afla într-un impas personal de multă vreme: nu știa ce culori să aleagă pentru mobilierul de bucătărie.

Fără a discuta despre proiectul său, fără a încerca să prezinte situația în ansamblu, m-a întrebat dacă știu ce parchet se potrivește cu bej și verde, dacă ar putea monta draperii oranj, dacă e bună o lustră rotundă, dacă „merge” gresie în continuarea parchetului. Pe parcursul conversației, mi-a mărturisit că trăia toată această confuzie nu pentru că nu știa ce îi place, ci pentru că nu știa cum e bine.

Cum e bine… „bine” pentru ce? Și „bine” raportat la ce? În virtutea căror criterii? Cu ce scop? Pentru cine? Ce înseamnă „bine” într-un apartament pe care nu îl cunosc și, mai ales, de ce am spus adevărul când m-a întrebat cu ce mă ocup? 

„Cum e bine?” – întrebarea m-a urmărit un timp după discuție, pentru că ea dezvăluie o tensiune socială interesantă: se dezvoltă această categorie de oameni preocupați nu doar să aleagă, ci să se alinieze – la principii, la reguli, la o normă a „frumosului” pe care nu o pot defini. Sunt convinsă ca ei nu sunt puțini deloc, însă, în același timp, realitatea construită din jurul nostru contrazice orice aspirație colectivă la ordine vizuală. Orașele sunt un amestec de intenții diverse, suprapuse fără dialog: case de toate felurile, în toate culorile, într-o combinație continuă și surprinzătoare.

Cum se explică această discrepanță?

Probabil că un răspuns posibil stă într-o lipsă care nu e nici personală, nici morală, ci structurală: majoritatea oamenilor nu beneficiază de o educație vizuală. Arta, arhitectura, estetica obiectelor cotidiene nu sunt integrate în cultura generală, iar absența acestui bagaj creează atitudini profund diferite față de lumea din jur.

Există, desigur, persoane cu un talent nativ pentru formă, proporție, ritm și culoare. Pentru ele, raportarea la vizual funcționează aproape instinctiv: văd ce funcționează și ce nu funcționează într-un decor sau într-o ținută. Recunosc o proporție bine dusă, chiar dacă nu o pot explica. Afinitatea lor se poate exersa, rafina sau ignora – dar există.

Ce se întâmplă însă cu cei care nu au această predispoziție? Două scenarii sunt frecvente.

Primul: persoana crede sincer că știe ce îi place și procedează în consecință, generând rezultate… surprinzătoare, uneori dificil de acceptat vizual.

Al doilea: persoana e bine intenționată, ar vrea să facă un lucru „frumos”, dar nu recunoaște ce înseamnă acest „frumos” în context. Se teme să aleagă, se teme să greșească, așteaptă o validare externă, nu are o busolă internă.

Aici intervine educația vizuală. Nu ca un lux, nu ca o disciplină elitistă, ci ca o formă de igienă: un antrenament lent, acumulat în timp, prin care ne construim instrumentele de percepție. Această educație nu se dobândește într-un curs de weekend și nu se reduce la reguli de stil. Ea este suma experiențelor vizuale acumulate conștient: cărți, filme, arhitectură, arta teatrală, expoziții, reviste, excursii, muzee, documentare, design, istoria modei și moda contemporană, experimente personale cu desenul, culoarea, lumina. Toate acestea, trăite constant, construiesc un fel de memorie internă.

Iar această memorie nu ordonează doar modul în care percepem lumea, ci și modul în care gândim. Educația plastică creează reflexe mentale: ne obișnuiește cu ideea de compoziție, cu ierarhii, cu raporturi și proporții. Ne învață să distingem fondul de detaliu, esențialul de ornament. După un timp, această disciplină a privirii devine o disciplină a minții, contribuie la producerea unui mecanism de autocontrol; ne temperează frica de vid – acea nevoie compulsivă de a umple orice perete gol –, impulsul de a mai adăuga un accesoriu unei ținute deja echilibrate, dorința de a colora livingul în oranj „ca să fie vesel”, tentația de a monta coloane cu capitel ionic într-un apartament de bloc „ca să fie special”. 

Educația vizuală nu sancționează, ci clarifică: ne ajută să decelăm formele, culorile, tot. În timp, acest bagaj devine un avantaj decisiv. Ne formează simțul critic și ne crește o parte a stimei de sine – acel sentiment de siguranță care ne permite să alegem fără anxietate. Ne dă capacitatea de a recunoaște coerența și disonanța, proporția și accidentul, intenția și improvizația.

Și poate cel mai important: ne dă încrederea că știm ce ne place și că este în regulă să ne placă ceea ce ne place.

Pentru că, la finalul zilei, spațiul casei noastre ne aparține. Este locul în care ne întoarcem, în care ne protejăm, în care ne recunoaștem. Interiorul în care trăim nu trebuie să se alinieze unei mode sau unui criteriu abstract, ci nevoilor noastre reale. Iar pentru a construi acea intimitate coerentă – o casă care ne primește, nu ne contrazice – avem nevoie de acest tip de alfabetizare vizuală, care nu dictează gustul, ci îl clarifică.

Când există această busolă interioară, discuția întâmplătoare cu un arhitect devine brusc eficientă: nu te mai blochezi la bej și verde, nu mai cauți rețete. Știi ce vrei, înțelegi ce poate funcționa, poți să pui întrebările bune și să recunoști răspunsurile relevante.

Un arhitect nu este acolo ca să-ți spună ce „arată bine”. Nu este un curator de gust personal. Arhitectul operează cu un ansamblu de soluții tehnice, structurale și funcționale, pe care le integrează sub semnul unui triplu principiu formulat acum două milenii de Vitruviu: firmitas – utilitas – venustas. 

Arhitectul traduce aceste principii în spațiu construit. Dar ceea ce recunoști tu ca fiind coerent sau lipsit de coerență vine din propria alfabetizare vizuală. Fără ea, lumea capătă forme arbitrare.

La capătul tuturor acestor nuanțe, educația vizuală este o formă nemuritoare de libertate pe care o putem exersa zilnic: libertatea de a vedea, de a distinge, de a alege. Nu putem controla întreaga lume vizuală care ne înconjoară, dar putem controla câțiva metri pătrați — locul în care trăim, iar acești metri pătrați pot deveni devin un mic centru geometric al ordinii interioare. De acolo începe fiecare zi și uneori, atât este suficient.

Ilustrație creată digital cu I.A.