Zilele acestea, în București s-a deschis un nou capitol în arhitectura de reprezentare: Catedrala Mântuirii Neamului – edificiul care, după autostrăzi, a dominat agenda construcțiilor din România – a fost sfințit. Orașul s-a pregătit îndelung, televiziunile au transmis în direct, iar mulțimea s-a adunat în jurul unui edificiu devenit deja subiect de polemică, admirație și simbol.

În timp ce ceremonia își urma cursul, de la mulți kilometri distanță m-am surprins reflectând asupra unei întrebări simple: se poate crea un monument?

Știind că răspunsul este negativ și că monumentalitatea se petrece altundeva, m-am întors către universul meu dintre cărți, albume și imagini.

În timp ce în capitală se celebra nașterea unui monument planificat, eu am ales să privesc către cele care au crescut altfel. Nu pentru a căuta un răspuns – era evident că nicio catedrală nu se poate „naște” ca monument în chiar clipa inaugurării ei – ci pentru că, în spațiul acela interior al lecturii și al memoriei, mai găsesc ceva frumos – acces la locurile în care monumentalitatea nu se construiește, ci se descoperă.

Mi-am amintit de excursia pe care am făcut-o anul acesta și am redeschis albumele foto și volumele dedicate arhitectei Ioanei Grigorescu.

Cum se produce un monument

De câte ori aud cuvântul monument, mă gândesc la dublul lui sens: pe de o parte, ceva de neclintit, fixat în timp; pe de altă parte, o operă vie, mereu reinterpretată.

Alois Riegl, istoricul vienez care a formulat prima teorie coerentă a monumentului modern, observa că nu toate edificiile ridicate cu intenția de a fi monumente chiar devin astfel. În Cultul modern al monumentelor, el făcea o distincție esențială între monumentul intențional, construit deliberat pentru a comemora ceva, și monumentul neintențional, care, prin trecerea timpului și acumularea semnificațiilor, capătă valoare istorică și afectivă.

Această a doua categorie este cea care mă interesează: monumentul care nu a fost gândit ca monument, dar a devenit unul prin iubirea oamenilor, prin folosire, prin restaurare.

Riegl vorbea și despre valorile care definesc un monument — de vechime, istorică, artistică, de utilitate, de noutate. Monumentul nu este doar obiect, ci o sinteză de valori care se transformă odată cu societatea. El trăiește nu doar prin zidurile sale, ci prin felul în care comunitatea îl percepe.

În realitate, nu putem crea un monument dintr-o dată. Îl putem doar provoca să se nască — prin atenție, respect și timp. El devine monument în momentul în care încetează să fie doar clădire și începe să fie memorie, să aparțină unei comunități.

De aceea, monumentul nu e o realizare izolată, ci o lucrare colectivă și continuă. O operă în care timpul, materia și cultura colaborează. Catedralele, mănăstirile, conacele, casele vechi din sate – toate devin monumente abia când încep să fie înțelese și iubite. Când încetează să fie despre putere și devin despre continuitate.

Exemple în loc de argumente

Există câțiva arhitecți români care au înțeles aceste sensuri. Între toate figurile restaurării românești, arhitecta Ioana Grigorescu rămâne pentru mine una dintre cele mai fascinante.

Formată la Școala Superioară de Arhitectură în anii ’30, ea a avut un parcurs profesional care sfida epoca. A lucrat la Direcția Monumentelor Istorice, în echipa condusă de Ștefan Balș, și a devenit una dintre cele mai atente și riguroase arhitecte ale generației sale.

Într-un mediu dominat de decizii colective și lipsă de autonomie, a găsit libertatea în precizie: în detaliul unei boltiri, în textura unui zid, în proporția unui pridvor.

În anii ’50 și ’60, într-un climat profesional constrâns de ideologie și centralism, Ioana Grigorescu a ales un alt drum: restaurarea mănăstirilor din Moldova. A lucrat la Sucevița, Dragomirna, Putna, Voroneț, Slatina, Probota, Humor, Moldovița. Fiecare dintre aceste nume e o lecție de măsură și respect pentru autentic.

Nu era o teoreticiană a restaurării, ci o practiciană a adevărului arhitectural. Desenele ei de șantier, păstrate astăzi în arhiva Uniunii Arhitecților, arată o rigoare aproape ascetică, fără gesturi gratuite. În scrierile sale, vorbește despre „ascultarea clădirii” – o expresie care îi definește întreaga filosofie: a nu impune forme noi, ci a descifra ce spune zidul, cum respiră piatra, unde se află echilibrul.

Nu pare că ar fi căutat gloria publică și, probabil, nici nu ar fi fost posibil. Crezul ei profesional, formulat în 1972, vorbește despre o morală a discreției: „Restauratorul nu trebuie să copieze, ci să creeze pe baza spiritului locului.”

Făcând asta întreaga viață, a construit în interiorul timpului, hrănind spiritul locului. Creație fără spectacol, intervenție fără vanitate. Într-o epocă în care marile construcții erau semne ale puterii, Ioana Grigorescu lucra tăcut la reconstrucția memoriei.

Am avut inspirația să-mi organizez o excursie pe urmele ei – la Sucevița, Dragomirna, Putna și Voroneț. Toate mi s-au părut exemple rare de echilibru între luciditate tehnică și poezie arhitecturală. Am plecat de acolo cu impresia unor modele de măsură și curaj.

Într-o vreme în care „restaurare” însemna adesea simplă reparație mecanică, ea a avut îndrăzneala să introducă materiale și soluții moderne – precum betonul aparent de la chiliile Suceviței – fără a trăda spiritul locului.

A fost o combinație de rigoare și sensibilitate, de știință și intuiție. Apreciez la ea nu doar finețea tehnică, ci și curajul artistic, disponibilitatea de a risca în numele autenticității. Nu a vrut să „înfrumusețeze” monumentele, ci să le redea coerența. În felul acesta, lucrările ei nu sunt doar restaurări, ci acte de gândire.

Monumentul roșu și monumentul albastru

Nu putem genera monumente. Ele nu se nasc din intenția de a fi monumente, ci din calitatea cu care sunt trăite. Lucrările Ioanei Grigorescu sunt pentru mine exemplul perfect al acestei idei: că monumentele au o viață infinită, care se reînnoiește prin artă, arhitectură și comunitate.
Ele nu se nasc brusc, ci cresc — nu prin piatră nouă, ci prin piatră redescoperită.

Privind la distanță festivitatea Catedralei, mi-am dat seama încă o dată că, la finalul zilei, contează ce ne emoționează cu adevărat.

Catedrala Mântuirii Neamului e, fără îndoială, o construcție importantă — simbolică, amplă, spectaculoasă. Ea spune ceva despre aspirațiile colective ale prezentului.

Poate că, în timp, și Catedrala va deveni monument – dar numai dacă va reuși să adune în jurul ei oameni, comunitate, memorie.

Dar nu tot ce este mare devine monument și nu tot ce e discret rămâne anonim. Dacă avem de ales între roșu și albastru, eu știu deja ce pastilă iau.

foto: Ioana Grigorescu