Cimitirul San Michele din Veneția

„orașul morților” – o heterotopie perfectă și David Chipperfield

În textul conferinței sale din 1967 – Despre altfel de spații (Des espaces autres) – Michel Foucault formula noțiunea de heterotopie. Textul (publicat postum în 1984 și reluat în 1994 în Dits et écrits) descria acele locuri care există în realitate, dar care, prin natura lor, suspendă, reflectă sau răstoarnă ordinea spațiului comun. Exemplele rămân puternice: oglinda, spitalul, închisoarea și, poate cel mai frapant, cimitirul. Acesta din urmă, spunea Foucault, nu este doar un loc de depozitare a corpurilor, ci un veritabil „oraș al morților”, o organizare spațială ce oglindește, contestă și completează orașul celor vii.

Mulți ani mai târziu, ca studentă la arhitectură, descopeream textul lui în traducerea publicată de Editura Tact (Utopiile reale. Corpul utopic. Heterotopii) și îl adăugam în biblioteca mea personală de lumi inventate, alături de Borges, Calvino, Huxley, Herbert și ceilalți. Nu era o lectură de seminar, ci un mod de a privi altfel orașul și spațiile sale. De atunci, gândirea lui Foucault m-a însoțit constant, ca o grilă secretă de lectură a spațiilor urbane – îți oferă acel tip de concept pe care nu-l poți uita: îl porți cu tine, îl testezi în fața locurilor pe care le întâlnești.

Unul dintre aceste locuri, care îmi revine mereu în minte atunci când mă gândesc la heterotopii, este cimitirul San Michele din Veneția, un loc pe care l-am vizitat și revizitat purtând, metaforic vorbind, ochelarii pentru heterotopii.

Așezat pe o insulă între Veneția și Murano, San Michele este unic: un spațiu închis în sine, separat de viața urbană, dar care rămâne strâns legat de oraș. Practic, el materializează la propriu insula celor de dincolo – o formulă care altundeva ar fi doar metaforică, aici devine realitate geografică și urbană.

O istorie între mănăstire și necropolă

Insula San Michele a fost, în Evul Mediu, un loc monastic legat de ordinul camaldolezilor. În 1212 aceștia au construit aici o biserică și un eremitoriu care a devenit mănăstire, apoi abație. Biblioteca adăpostea peste 40.000 de volume, iar spațiul monastic a rămas activ până în 1829, când a fost preluat de franciscani, prezenți aici până foarte recent, în 2008.

Transformarea insulei în cimitir are legătură cu modernitatea lui Napoleon. În 1804, prin edictul de la Saint-Cloud, acesta a impus interzicerea înmormântărilor în interiorul orașelor, din motive igienice. Astfel, între 1833 și 1839, canalul ce despărțea insulele San Michele și San Cristoforo della Pace a fost colmatat, dând naștere unui teritoriu unic, ce a fost atribuit Veneției pentru a deveni necropolă.

Primul proiect i-a aparținut lui Gianantonio Selva, iar în 1870 Annibale Forcellini a desenat o compoziție solemnă, cu plan de cruce greacă înscrisă într-un pătrat, axată pe capela San Cristoforo. Dar imaginea finală a cimitirului este rezultatul straturilor adăugate succesiv: mănăstirea camaldoleză medievală, monumentalitatea secolului XIX și intervențiile recente.

^{proiectul David Chipperfield Architects – extinderea din cimitirul San Michele din Veneția (2025)}

Extinderea Chipperfield – o nouă ordine a memoriei

Cea mai spectaculoasă dintre intervențiile contemporane este extinderea semnată de David Chipperfield Architects (birourile Londra și Milano – David Chipperfield, Giuseppe Zampieri, Oliver Ulmer, Sabrina Melera-Morettini, Cristiano Billia, Claudia Faust), inaugurată în zona de nord-est. Arhitecții britanici au conceput aici un ansamblu de curți și grădini funerare, dispuse la nivelul apei, într-un limbaj esențialist și geometric. Spre deosebire de rândurile rigide de morminte care definesc mare parte din cimitirul istoric, noul plan propune o organizare prin gruparea volumelor – clădiri, ziduri, morminte și peisaj – pentru a crea o impresie de soliditate și continuitate, mai degrabă decât o repetare monotonă a structurilor existente.

Prima fază a proiectului a adus la viață „Curtea celor patru Evangheliști”, finalizată ca prototip și deschisă publicului în 2007. Aceasta include patru sub-curți de dimensiuni diferite, unite printr-un portic de beton negru aparent, cu pardoseli și pereți placați în bazalt, în care sunt încrustate fragmente de text din Evanghelii. Rezultatul este un spațiu funerar sobru, dar în același timp intens simbolic, unde materia și textul se întâlnesc într-o scenografie a memoriei.

A doua fază a extinderii prevede crearea unei noi insule, amplasată paralel cu cimitirul existent, dar separată de acesta printr-un canal. Această insulă este gândită ca o arhitectură mai deschisă, fără ziduri de închidere, cu grădini funerare aflate direct la nivelul apei și clădiri-tumuli concepute ca blocuri sculptate simple. Dacă San Michele istoric rămâne un loc înălțat, închis de ziduri, noul ansamblu caută să fie mai permeabil și mai accesibil, introducând o relație mai directă între cimitir, lagună și oraș.

În felul acesta, intervenția Chipperfield nu este doar o extindere funcțională, ci o reformulare conceptuală a spațiului funerar: un dialog între monumentalitatea trecutului și o arhitectură contemporană de mare sobrietate, capabilă să reactiveze calitățile originare ale insulei.

^{cimitirul San Michele din Veneția – sectoare de casete cu urne (2025)}

Orașul morților, oglinda orașului celor vii

San Michele nu este doar un cimitir. Este un oraș cu o hartă proprie, în care te rătăcești ca într-un cartier al Veneției, dar după reguli inversate. Organizarea sa este stratificată: zone catolice, protestante, greco-ortodoxe, evanghelice/protestante, spații dedicate diferitelor comunități și confesiuni. Există un sector greco-ortodox unde sunt îngropați Igor Stravinski și impresarul Serghei Djagilev, iar în apropiere, în recintul evanghelic, odihnesc Ezra Pound și Joseph Brodsky. Întregul ansamblu reflectă pluralitatea religioasă și culturală a Veneției – un oraș al portului și al schimburilor.

Structura cimitirului reproduce, de fapt, ierarhiile sociale. Se trece de la urne modeste, depozitate în casete comune, la capele de familie bogat ornamentate, până la monumente funerare de mari dimensiuni, încărcate de sculpturi. E ca și cum orașul celor vii s-ar continua aici, dar în alt registru: ordonat, hieratic, monumental. Într-un fel, tocmai această organizare stratificată face din San Michele un „oraș al morților” în sensul cel mai concret, cu piețe, străzi, curți și delimitări de statut.

Foucault spunea că heterotopiile funcționează ca spații care contrazic și, totodată, reflectă restul spațiului social. San Michele este exact asta: o Veneție a morților, un cartier tăcut, un alt oraș al lagunei, vizibil dinspre Fondamenta Nove, dar accesibil doar prin barcă.

De unde fascinația?

San Michele este o heterotopie – un spațiu real, dar „altfel”, care adună în el timpul, memoria, arta și moartea, făcându-le parte dintr-o geografie a lagunei.

De fiecare dată când am pășit pe insulă, am resimțit aceeași fascinație: liniștea densă, arhitectura riguroasă, vegetația care se insinuează printre ziduri. Vizitarea nu seamănă cu intrarea într-un cimitir obișnuit, ci mai degrabă cu explorarea unei alte Veneții – tăcute, suspendate, autonome. Este ca și când Veneția și-ar avea aici oglinda, dar o oglindă transformată, o reflecție care distorsionează și reordonează.

Ca arhitectă, găsesc aici un tip de lecție care depășește granița disciplinei: cum un loc poate fi în același timp închis și deschis, local și universal, funerar și cultural. Ca vizitator, descopăr o lume suspendată, care îți cere să încetinești pasul și să înțelegi spațiul ca memorie și rezistență.

San Michele este o piesă esențială din peisajul venețian, o insulă care nu poate fi înțeleasă separat de orașul de lângă ea. Este un spațiu cu reguli proprii, un „oraș al morților” organizat după confesiuni și ierarhii sociale, dar și un muzeu în aer liber în care se regăsesc unele dintre cele mai importante nume ale culturii moderne.

Valoarea sa nu stă doar în unicitatea geografică – o insulă dedicată exclusiv cimitirului – ci și în modul în care concentrează straturi istorice, arhitecturale și simbolice. Vizitarea lui înseamnă să vezi cum memoria devine urbanism și cum arhitectura poate media relația dintre viață și moarte.

Din acest motiv, San Michele este o heterotopie exemplară: un loc real, dar diferit de toate celelalte, în care orașul, istoria și arta se întâlnesc într-o formă suspendată. Nu pretinde să fie mai mult decât este – și tocmai în această discreție rezidă forța lui.

Notă:
Michel Foucault a ținut conferința Des espaces autres în 1967, textul fiind publicat postum în revista Architecture/Mouvement/Continuité (octombrie 1984) și reluat ulterior în volumul Dits et écrits IV (Gallimard, 1994).

Referințe:

Foucault, M., Utopiile reale. Corpul utopic. Heterotopii, trad. Bogdan Ghiu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2014.
Foucault, M., “Des espaces autres” (1967), în Dits et écrits IV, 1980-1988, Ed. Gallimard, 1994, pp. 752-762.
Site oficial David Chipperfield Architects: San Michele Cemetery (vizitat 08.2025).
Site oficial Comune Venezia: Cimitero San Michele (vizitat 08.2025).
Revista Divisare: reportaj San Michele (vizitat 08.2025).