Voiam să scriu un articol despre Casa cu Lei din Constanța – o super-clădire monument istoric. Am început metodic, cu studiul istoric: zeci de pagini de documente de arhivă, analize stilistice, cronologii, planuri ș.a. – o documentație amplă, care mi-a oferit un cadru solid, o înțelegere cuprinzătoare din punct de vedere profesional. Dar după această imersiune în date, m-am întrebat unde ar ateriza, de fapt, articolul meu în peisajul existent. Ce s-a mai scris? Ce se știe deja? Ce pot spune eu în plus? Sunt arhitect, lucrez în restaurare, în conservarea patrimoniului cultural – vreau să fac doar o monografie de 2000 de cuvinte sau propun altă perspectivă?

Așa că am pornit o explorare paralelă – prin presa locală, publicații culturale, bloguri, rețele sociale. Ce am găsit? O mulțime de materiale, constant reînnoite: articole despre istoria casei, despre presupusul arhitect, despre transformările ei, povești de epocă, reconstituiri, cronici vizuale. 

Dacă ai căutat vreodată „Casa cu Lei Constanța” pe internet, știi ce urmează: un val de articole, reportaje, postări, galerii. În fiecare sezon estival, când se redescoperă centrul istoric, clădirea revine în atenție, de obicei însoțită de expresii reciclate – „bijuterie arhitecturală”, „simbol al Constanței”, „perla Peninsulei”, „poveste tristă”, „splendoare în ruină”.

Toate acestea împărtășesc același ton: admirație însoțită de o dezamăgire recurentă. Articolele trag la răspundere autoritățile, deplâng stagnarea, cer salvarea. În 2023 apare o pauză în această retorică – un suflu de speranță: clădirea este cumpărată de un investitor și intră, în sfârșit, în proiect de restaurare.

În iunie 2025 au început lucrările. Proprietarul este Monsson Trading, iar proiectul, coordonat de Isacov & Asociații, o are ca arhitect expert pe Constanța Carp – cunoscută pentru restaurarea Cazinoului din Constanța. Planul prevede restaurare structurală completă, refacerea ornamentelor, modernizarea instalațiilor și, mai ales, reconversia în spațiu cultural, deschis comunității.

În fine, ceea ce am avut eu de înțeles aici este că nu scriu despre o simplă clădire. Scriu despre o casă-vedetă – un monument devenit personaj, purtător de proiecții și frustrări colective.

Există o întreagă familie de astfel de locuri – clădiri care, în timp, și-au depășit statutul funcțional și au devenit faimoase: Cazinoul din Constanța, Casa Mița Biciclista, Castelul Banffy, Palatul Braunstein din Iași, Cărturești Carusel, Hotelul Marmorosch și multe altele.

Aceste monumente nu mai aparțin doar orașelor sau proprietarilor lor – aparțin imaginarului colectiv. Au public. Provoacă nostalgii, articole, inițiative. Chiar și abandonate, apar în picturi, fotografii, legende. Restaurate sau nu, sunt recunoscute, iubite, revendicate. Sunt repere de identitate.

În inima Peninsulei Constanței, la intersecția dintre Piața Ovidiu și strada Dianei, se află Casa cu Lei, o clădire care, în pofida ruinării, nu a pierdut niciodată aura de noblețe. 

Ridicată între 1895–1898 de armatorul și comerciantul de origine greacă Capșa, construcția a apărut într-un moment-cheie al transformării Constanței dintr-un orășel otoman într-un oraș-port modern, strategic pentru România recent unificată.

Imobilul este asociat, în tradiția istorică locală, cu arhitectul Ion D. Berindey, cunoscut pentru Palatul Cantacuzino din București și alte reședințe urbane ale elitei de sfârșit de secol XIX. Indiferent dacă semnătura arhitectului a fost directă sau intermediată prin influență, proiectul poartă marca unei culturi urbane rafinate, care încorpora tendințele europene ale epocii – în special eclectismul cu filon neorenascentist și baroc francez.

Din punct de vedere arhitectural, clădirea este un mic tratat de compoziție academică. Cele două fațade principale sunt articulate în registre verticale echilibrate: parterul masiv, cu ancadramente de piatră ritmate de pilaștri, contrastează cu etajul superior, unde ferestrele ample, se sprijină pe console sculptate. Colțul clădirii, ușor retras, este tratat monumental – cei patru lei de piatră așezați pe socluri individuale creează o prezență scenografică rar întâlnită în peisajul constănțean. De aici și denumirea, adoptată afectiv de locuitori, devenită ulterior nume oficial în toată literatura de specialitate.

Elementele de decorație – ghirlande, rozete, mascaroni, balcoane traforate – reflectă o preocupare pentru detaliu, dar și o stare de spirit: aceea a burgheziei constănțene de origine greacă, armeană și română, care construia pentru reprezentare și pentru continuitate. Nu era doar o casă frumoasă. Era o declarație socială.

De altfel, clădirea nu a fost doar reședință. În perioada interbelică a funcționat ca restaurant de elită, frecventat de ofițeri, comercianți, artiști. Fotografii din epocă o arată luminată discret, cu mese pe terasă și vizitatori în haine elegante, pe fundalul pieței Ovidiu – atunci un nod al vieții publice. După război, imobilul a fost naționalizat și a funcționat ca sediu administrativ, apoi ca spațiu nelocuit. După 1990, a intrat într-un proces lent de abandon: fațadele au început să se exfolieze, ornamentele să se prăbușească, iar grilajele au fost smulse.

Și totuși, chiar în ruină, Casa cu Lei a rămas în conștiința colectivă – prezentă în pliantele turistice, pe bloguri, în picturile artiștilor locali, în ghidurile de arhitectură. De ce? Pentru că – așa cum vedem în cazul majorității monumentelor istorice – identitatea materială a locului s-a transformat într-o identitate simbolică.

De fapt, despre asta e vorba. Monumentele-vedetă funcționează ca niște figuri culturale colective: lumea le personifică, le înzestrează cu emoție, le dă statut de subiect. Iar în momentul în care ele revin în viața orașului, senzația e că ceva esențial din identitatea locului revine la locul lui.

Și până la urmă…de ce ne plac monumentele istorice? Întrebarea nu e nouă. În 1903, istoricul și teoreticianul austriac Alois Riegl publica lucrarea sa fundamentală, Der moderne Denkmalkultus („Cultul modern al monumentelor”), în care încerca să răspundă exact acestei întrebări: ce anume face ca o clădire veche să devină valoroasă? Riegl schițează acolo una dintre primele tipologii sistematice ale valorilor patrimoniale, propunând o adevărată gramatică a aprecierii monumentelor.

El identifică două mari categorii: valori de intenție și valori de receptare.

Valorile de intenție sunt cele pentru care un monument este creat în mod deliberat: valoarea comemorativă (un monument ridicat pentru a marca un eveniment, o persoană, o idee), valoarea artistică (căutarea deliberată a expresiei estetice, stilistice, formale) și valoarea de utilizare (funcționalitatea concretă a unei construcții).

Valorile de receptare, în schimb, sunt cele pe care comunitatea le atribuie ulterior monumentului: valoarea de vechime (age value – sentimentul de melancolie și fascinație pentru ceea ce a fost și nu mai e), valoarea istorică (capacitatea monumentului de a fi mărturie factuală, document istoric în sine) și valoarea de rememorare voluntară (atașamentul afectiv față de o epocă, loc sau comunitate).

Această grilă de lectură rămâne valabilă și azi, cu toate completările aduse de teoria patrimoniului din secolul XX și XXI. Monumentele nu sunt doar obiecte estetice sau piese de muzeu – ele sunt dispozitive culturale, ancore afective, vehicule de sens.

Le iubim pentru că sunt irepetabile. Fiecare are o amprentă proprie, o biografie materială, un dialog unic cu locul în care se află – sunt mașini ale timpului către felul în care gândea, trăia și simțea o societate de dinaintea noastră.

Când ne uităm la un monument, vedem mai mult decât piatră și stucatură. Vedem o formă de gândire: ce a însemnat să locuiești, să construiești atunci. Arhitectura istorică este o expresie a unui mod de viață – ne spune ceva despre cum se imagina ordinea lumii în acel moment. 

De aceea, un monument ne emoționează profund. Pentru că, dincolo de formă, el este o sumă de semnificații. Și de aceea, când dispare, simțim că am pierdut ceva al nostru.

Astăzi, teoriile despre patrimoniu au evoluat mult dincolo de estetica pură sau evocarea istoriei. În secolul XXI, vorbim despre monumente în termeni de resursă, ecosistem cultural, infrastructură de sens. Nu ne mai întrebăm doar dacă sunt valoroase, ci cum putem activa acele valori în beneficiul comunității.

Astăzi, suntem invitați la a avea o viziune integrată asupra acestor valori, grupate în patru categorii interdependente: valoare economică (patrimoniul creează locuri de muncă, atrage investiții, crește atractivitatea teritoriului pentru turism de calitate), valoare socială (întărește coeziunea comunitară, generează sentimentul de apartenență și stimulează participarea civică), valoare culturală (conservă diversitatea, oferă repere identitare și stimulează creativitatea contemporană) și valoare ecologică (promovează sustenabilitatea prin reutilizarea clădirilor, continuitatea materială și respectul pentru specific).

În România, aceste valori încep să fie înțelese nu doar de specialiști, ci și de public. Avem deja o serie de restaurări reușite care ilustrează cum monumentele pot deveni centre de viață și creativitate. Ce au în comun aceste reușite? O viziune nouă asupra patrimoniului: nu ca relicvă, ci ca platformă pentru prezent și viitor.

Aceasta este exact direcția susținută și de Alberto Magnaghi, urbanist italian care începând cu anul 2003, în manifestul Il progetto locale, propune un model de dezvoltare bazat pe sisteme teritoriale culturale. El afirmă că patrimoniul nu e doar clădire, ci o rețea de relații între spațiu, memorie și activitate umană – ceea ce el numește „armătura culturală a locului”. În 2005 dezvoltă ideea de „auto-sustenabilitate locală” în care patrimoniul este catalizator de energie comunitară, nu obstacol birocratic.

Altfel spus, astăzi valoarea unui monument nu mai este doar un dat. Este un proces. Trebuie cunoscută, înțeleasă, negociată și pusă la lucru. Doar așa patrimoniul poate deveni relevant. Doar așa rămâne viu.

Și, întorcându-ne de unde am plecat – ieșind de pe această rută ocolitoare de gânduri – Casa cu Lei, azi în plin proces de restaurare, este o astfel de poveste: o clădire care a fost locuită, abandonată și acum – reactivată. A fost vedeta Constanței de altădată, dar poate deveni inima culturală de mâine. 

De ce ne plac monumentele? Pentru că ne spun cine suntem și ne arată ce înseamnă să construim cu sens – pentru o comunitate, pentru o memorie, pentru un oraș. Dar ne plac, mai ales, pentru că ele supraviețuiesc doar dacă noi vrem asta. Dacă alegem să le înțelegem nu ca bijuterii decorative ale trecutului, ci ca infrastructuri culturale ale prezentului.

Monumentele nu se salvează doar cu bugete. Se salvează cu viziune, comunitate și responsabilitate. Cu capacitatea de a recunoaște în ele nu doar frumusețea, ci valoarea. Iar asta – asta e ceea ce ne face, în fiecare oraș, să ne placă monumentele.

autor: arh. Irina-Petra Gudană