Există orașe pe care le descoperim vizitându-le și orașe pe care le cunoaștem înainte de a le fi văzut vreodată. Veneția aparține celei de-a doua categorii. Este unul dintre puținele locuri despre care aproape toți avem impresia că știm ceva înainte să ajungem acolo. Am văzut-o în filme, în albume de artă, în reclame, în fotografii și, mai ales, în fotografiile de vacanță ale altora.

În fiecare vară, rețelele sociale se umplu din nou de imagini din Veneția. Gondole, Piazza San Marco, poduri, restaurante, apusuri peste lagună. Multe dintre ele sunt făcute chiar în timpul Bienalei, fără ca aceasta să apară aproape deloc în cadru.

Și totuși, există o altă Veneție. Una care, timp de aproape șase luni în fiecare an, devine una dintre cele mai importante capitale culturale ale lumii. După reorganizarea calendarului de după pandemie, în anii impari orașul găzduiește Expoziția Internațională de Arhitectură, iar în anii pari Expoziția Internațională de Artă. De peste un secol, Bienala transformă Veneția într-un loc în care patrimoniul și cultura contemporană coexistă firesc. Grădinile Bienalei, fostele șantiere navale ale Arsenalului, palate, biserici, muzee și foste spații industriale devin împreună scena unui dialog la care participă aproape o sută de țări. Expozițiile nu suspendă orașul și nici nu îl transformă într-un decor. Se insinuează în țesutul lui, până când devine greu să mai spui unde se termină Veneția și unde începe Bienala.

În România, această dimensiune a Bienalei rămâne surprinzător de puțin vizibilă. Atunci când participarea românească ajunge în atenția publicului, discuția se concentrează aproape exclusiv asupra proiectului selectat într-o anumită ediție sau asupra artiștilor implicați. Mult mai rar vorbim despre instituția însăși și despre felul în care, de peste un secol, ea funcționează ca una dintre cele mai consistente platforme de reprezentare culturală internațională.

Articolul de față pornește tocmai de aici.

O instituție a frumosului

Dacă Veneția oferă Bienalei ceva imposibil de replicat în altă parte, acel lucru nu este frumusețea orașului. Frumusețea poate deveni decor. Ceea ce face Bienala unică este felul în care s-a suprapus, în peste un secol de existență, peste structura unui oraș care nu a încetat niciodată să fie locuit, traversat și reinterpretat.

Prima Expoziție Internațională de Artă a fost inaugurată în 1895, în Giardini di Castello, la inițiativa Consiliului Municipal al Veneției. La începutul secolului XX, Bienala a devenit rapid un proiect internațional: în 1907 Belgia inaugura primul pavilion național permanent, urmată, în doar câțiva ani, de Germania, Marea Britanie, Ungaria, Franța și Rusia. Astfel s-a născut una dintre cele mai recognoscibile geografii culturale ale lumii, în care fiecare pavilion spune, simultan, o poveste despre țara pe care o reprezintă și despre epoca în care a fost construit.

Cel de-al doilea pol al Bienalei este Arsenale, fostul complex naval al Republicii Venețiene, unde, timp de secole, au fost construite navele care au susținut dominația comercială a Serenissimei în Mediterană. Restaurarea și integrarea sa în circuitul expozițional, începând cu anii 1980 și extinsă decisiv după reamenajările din 1999, reprezintă unul dintre cele mai reușite exemple europene de reconversie a patrimoniului industrial.

Astăzi, Bienala nu se limitează la Giardini și Arsenale. Zeci de expoziții ocupă palate istorice, biserici, fundații culturale și foste spații industriale din întregul oraș. România își completează participarea din Pavilionul național prin Noua Galerie a Institutului Român pentru Cultură și Cercetare Umanistică din Palazzo Correr, continuând tradiția prezenței instituționale românești inaugurate aici la inițiativa lui Nicolae Iorga.

Această relație dintre patrimoniu și cultură contemporană explică și longevitatea instituției. În peste 130 de ani, Bienala a traversat războaie mondiale, transformări politice, globalizarea și pandemia de COVID-19 fără să își piardă relevanța. În jurul expoziției de artă au apărut, succesiv, festivalurile de muzică, teatru, cinema și dans, iar din 1980 și Expoziția Internațională de Arhitectură, devenită astăzi unul dintre cele mai influente forumuri dedicate culturii arhitecturale contemporane. Instituția și-a schimbat permanent temele și instrumentele, dar nu și miza: aceea de a crea un spațiu în care cultura poate interpreta prezentul înainte ca acesta să devină istorie.

^{Anca Benera & Arnold Estefán, Black Seas – Scores for the Sonic Eye, photo©Samuele Cherubini}

Reprezentarea culturală ca dialog

Înțelegerea Bienalei presupune acceptarea unui paradox. Cu cât lumea devine mai globalizată, cu atât mecanismul pavilioanelor naționale pare mai anacronic. Artiștii și arhitecții lucrează astăzi în rețele internaționale, cercetarea circulă liber, iar problemele care preocupă cultura contemporană – schimbările climatice, migrația, inteligența artificială sau transformările mediului construit – depășesc de mult granițele unui singur stat.

Și totuși, Bienala continuă să funcționeze prin reprezentare națională.

Explicația nu ține de competiție și nici de afirmarea unor identități culturale închise. Pavilioanele există pentru că permit unor societăți diferite să participe la aceeași conversație din propriul lor context. Aproape toate discută, într-un fel sau altul, tema fiecărei ediții, însă fiecare o face pornind dintr-o experiență diferită. Diferența nu este dată de subiect, ci de locul din care acesta este privit.

Din acest motiv, cele mai convingătoare participări nu sunt cele care încearcă să definească o identitate națională, ci cele care folosesc experiențe locale pentru a formula întrebări relevante la scară globală. Pavilionul nu funcționează ca o vitrină și nici ca un exercițiu de imagine. Este locul în care o societate își exprimă, prin cultură, propria lectură asupra lumii contemporane.

Privită astfel, Bienala propune una dintre cele mai interesante forme de diplomație culturală existente astăzi. Nu urmărește să producă un consens artificial, ci creează, în schimb, condițiile unui dialog în care diferențele devin resurse, nu obstacole. Într-o perioadă dominată de polarizare și de tendința de a simplifica realități complexe, aceasta este, probabil, una dintre cele mai importante calități ale sale.

^{Anca Benera & Arnold Estefán, Black Seas – Scores for the Sonic Eye, photo©Samuele Cherubini}

România. O continuitate de peste un secol

România participă la Bienala de la Veneția încă din 1907, la numai doisprezece ani după inaugurarea primei Expoziții Internaționale de Artă. Inaugurarea Pavilionului României în 1938 transformă această prezență într-una permanentă și așază cultura română în geografia simbolică a Giardini, alături de celelalte pavilioane istorice.

Astăzi, participarea se desfășoară în două spații complementare. Pavilionului din Giardini i se adaugă Noua Galerie a Institutului Român pentru Cultură și Cercetare Umanistică, amenajată în Palazzo Correr. Dincolo de rolul său expozițional, acest spațiu continuă tradiția institutului românesc fondat aici la inițiativa lui Nicolae Iorga și amintește că prezența culturală românească la Veneția este mai veche și mai profundă decât durata unei singure ediții a Bienalei.

Există însă o dimensiune pe care vizitatorul nu o vede aproape niciodată. Înainte ca un pavilion să se deschidă publicului, există un concurs național, luni întregi de cercetare și proiectare, o echipă numeroasă și un proces complex de producție și montaj. Expoziția este doar partea vizibilă a unui efort colectiv care începe cu mult înainte ca primul vizitator să îi treacă pragul.

Pentru mine, Bienala a încetat să mai fie doar un eveniment cultural în 2018, când am făcut parte din echipa proiectului MNEMONICS, care a reprezentat România la Expoziția Internațională de Arhitectură. Timp de aproape un an, Bienala a însemnat concursul național, dezvoltarea proiectului, implementarea lui la Veneția și lunile în care acesta a continuat să existe prin conferințe, întâlniri și dialog cu publicul.

Privind în urmă, îmi dau seama că experiența a fost însoțită de un sentiment paradoxal. La Veneția, Bienala devenea, pentru șase luni, una dintre cele mai importante realități ale orașului. În România, același eveniment rămânea cunoscut aproape exclusiv în cercurile profesionale. Tocmai această discrepanță m-a făcut să înțeleg că valoarea participării românești nu stă doar în proiectul expus într-o anumită ediție, ci și în infrastructura profesională și instituțională care îl face posibil.

Clădirea pavilionului rămâne aceeași. Temele se schimbă. Echipele se schimbă. Fiecare generație preia, pentru câteva luni, responsabilitatea unui loc care reprezintă România de aproape un secol și îl transmite mai departe celei care urmează.

^{Anca Benera & Arnold Estefán, Black Seas – Scores for the Sonic Eye _ Delusion of the Commons, photo©Samuele Cherubini}

Black Seas. Mai mult decât o geografie

Dacă Bienala este, la fiecare ediție, o hartă a preocupărilor lumii contemporane, atunci participarea României din acest an se înscrie firesc într-una dintre temele recurente ale ultimului deceniu: relația dintre teritoriu, ecologie și geopolitică.

Black Seas – Scores for the Sonic Eye, proiectul realizat de Anca Benera și Arnold Estefán și curatoriat de Corina Oprea și Diana Marincu, așa cum am înțeles din manifestul proiectului, nu propune o reprezentare a Mării Negre, ci o schimbare a modului în care aceasta poate fi înțeleasă. Întrebarea care traversează cele două sedii ale participării românești – How to Mend a Broken Sea? – pare să privească un teritoriu. În realitate, privește felul în care înțelegem lumea contemporană.

Primul gest conceptual este conținut chiar în titlu: Black Seas, la plural. Nu există o singură Mare Neagră, ci mai multe moduri de a o citi. O mare a rutelor comerciale, o mare a ecosistemelor fragile, o mare a sedimentelor și a memoriei geologice, o mare a cablurilor submarine, a conductelor energetice și a infrastructurilor invizibile care conectează continente. Același teritoriu produce simultan mai multe realități.

De aici înainte, proiectul evită deliberat simplificarea. Marea apare ca un organism viu și ca o arhivă în continuă transformare, în care procese naturale, istorice și politice se suprapun fără a putea fi separate. Noțiunea de Sonic Eye, inspirată din tehnologiile acustice utilizate pentru explorarea mediului subacvatic, mută subtil accentul de la privire la ascultare. Unele dintre cele mai importante transformări ale lumii nu sunt vizibile. Ele trebuie descifrate prin urmele pe care le lasă.

Acesta este și motivul pentru care Black Seas funcționează atât de bine în contextul Bienalei. Nu încearcă să ofere o imagine reprezentativă a României și nici să transforme Marea Neagră într-un simbol identitar. Folosește un teritoriu concret pentru a formula o întrebare care poate fi înțeleasă oriunde. În fond, aceasta este una dintre cele mai convingătoare forme de reprezentare culturală: aceea în care experiența locală devine un instrument pentru înțelegerea unei realități comune.

^{Anca Benera & Arnold Estefán, Black Seas – Scores for the Sonic Eye _ Blue Ground, photo©Samuele Cherubini}

Gânduri după Biennale, 2026

La sfârșitul unei zile petrecute la Bienală este greu să îți amintești toate proiectele pe care le-ai văzut. Sunt prea multe, prea diferite și prea dense pentru a putea fi reduse la câteva imagini memorabile. În schimb, rămâne foarte clară impresia unui mecanism. A unei instituții care, de peste 130 de ani, creează cadrul uneia dintre cele mai consistente conversații culturale ale prezentului.

Poate că tocmai aici se află originalitatea Bienalei de la Veneția. Nu doar în dimensiunea ei și nici doar în prestigiul numelor pe care le reunește, ci în faptul că aproape o sută de țări răspund aceleiași întrebări fără a fi obligate să ajungă la același răspuns. Într-o lume care pare tot mai preocupată să își apere propriile certitudini, Bienala continuă să funcționeze ca un exercițiu de dialog. Nu spune lumii ce să creadă. Creează, pur și simplu, condițiile pentru ca lumi foarte diferite să continue să vorbească între ele.

Bienala este, cred, în ultimă instanță, și un amplu exercițiu de restaurare.

Vorbim adesea despre restaurare ca despre un exercițiu de protejare. Veneția propune o logică diferită. Orașul își conservă patrimoniul tocmai pentru că îl folosește. Nu îl transformă într-un decor și nici într-o colecție de obiecte istorice desprinse de viața contemporană. Îl lasă să participe la ea. În perioada Bienalei, fostele șantiere navale ale Arsenalului găzduiesc unele dintre cele mai experimentale proiecte de artă și arhitectură contemporană, pavilioanele din Giardini sunt reactivate de alte generații de artiști și arhitecți, iar palate istorice precum Palazzo Correr continuă să producă dialog cultural la mai bine de un secol după primele inițiative românești de la Veneția.

Ca arhitect restaurator, cred că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le oferă Bienala. Relevanța patrimoniului nu este dată doar de autenticitatea sa materială, ci și de capacitatea lui de a rămâne util societății. O clădire istorică își păstrează locul atunci când continuă să genereze cultură, cercetare, întâlnire și dialog.

La începutul acestui articol spuneam că există două Veneții. Astăzi cred că formularea nu este chiar corectă. Nu există două orașe, ci două feluri de a privi același oraș. Unul apare în fotografii. Celălalt se descoperă mergând dintr-un pavilion în altul, până când înțelegi că Bienala nu ocupă Veneția. Face parte din ea.

Poate că acesta este și motivul pentru care merită să vorbim mai des, în România, despre Bienala de la Veneția. Nu doar pentru că artiștii și arhitecții români sunt prezenți acolo, ci pentru că Bienala ne amintește că reprezentarea unei țări nu începe cu imaginea pe care aceasta o proiectează despre sine, ci cu întrebările pe care alege să le adreseze lumii.

Surse

• La Biennale di Venezia, Official Website. Disponibil la: https://www.labiennale.org/en 
• Ministerul Culturii, Participarea României la Bienala de la Veneția. Disponibil la: https://www.cultura.ro/bienala-de-la-venetia/ 
• Institutul Cultural Român, Bienala de la Veneția. Disponibil la: https://www.icr.ro/cauta/bienala+de+la+venetia 
• La Biennale di Venezia, Romania – 61st International Art Exhibition. Disponibil la: https://www.labiennale.org/en/art/2026/romania 
• Black Seas – Scores for the Sonic Eye, Official Project Website. Disponibil la: https://blackseas.ro/