Nu e greu de sesizat traiectul evolutiv pe care l-a urmat poezia Teodorei Coman, încă de la debutul ei, cârtița de mansardă (2012), și până la Piesa de rezistență (2023). Și nu e greu de sesizat nici faptul că noul ei volum de poeme, Predeterminat, apărut în 2025 la editura Art, se înscrie în această direcție. Teodora Coman reușește să propună o poezie provocatoare, analitică, care înglobează un concept aseptic și incasabil, acela de neutralizare afectivă, de mecanicizare interioară, și să-l redea printr-o serie de poeme care mușcă în carne vie, lăsând ca after taste un gol în stomac și o amorțeală interioară generală.  

Ideea de no-man’s-land e nucleul în jurul căruia se construiește întregul volum. Este vorba despre o stare de nedeterminare (modul default, așa cum apare în text), o stare care pendulează în cadrul unui spectru aproape infinit de posibilități și care lasă în șah subiectul, paralizându-l și aruncându-l în ipostaza de observator: „iată-mă aici și acum suspendată în rețele de posibilități”. Privirea rece, hiperlucidă a ochiului care înregistrează apare ca un instrument al deconstrucției sistematice a întregii realități, a imaginilor care devin instantanee devorate de un mecanism care nu obosește să fragmenteze, să reconfigureze, să colecteze informațiile ce-i sunt livrate: „culeg   sortez   apropriez/ corectez risipa, inadecvarea, megalomania/ pe vastul câmp referențial”, „am un scop salubru, caut, nu cerșesc”. Starea aceasta de nedeterminare în care se complace subiectul vine astfel la pachet cu un nou mod de a percepe exteriorul, transformându-l mai degrabă într-un mediu hiperreal, care supra-stimulează simțurile: „un tată aleargă pe lângă băiatul/ la primul lui mers pe bicicletă/ afecțiunea se reglează din mers/ indiferent de relație”. 

În cadrul acestui mediu perceptiv, e destul de ușor de sesizat transformarea minții într-un mecanism pervers, deconstructiv, care nu doar că face imposibilă orice formă de echilibru între interior și exterior, dar formulează mereu remarci critice și acide la mediul pe care-l ingurgitează și hiper-analizează. Ironia mușcătoare cu care Teodora Coman ilustrează ipocrizia, absurditatea și lipsa oricărei forme de apropieri care se propagă în cadrul spațiului social, apare ca o notă omniprezentă în cardul volumului ei, rămânând un zgomot de fond care nu se stinge în niciun moment: „spun altceva decât cred cu adevărat,/ să pot conviețui în minte/ și în lume/ cu dovezi ușor de fabricat”. Ironia apare și la nivel stilistic, cadența și ritmicitatea poemelor dau senzația unei repetiții mecanice, unei mantre care prin repetiție se va instala în conștiință ca o regulă, ca un dat, nelăsând loc compromisului. Nota aceasta ironică, împreună cu elipsele care apar în discurs, răstoarnă ideea care poate să apară la o primă lectură a textelor, aceea unei desensibilizări totale, fără alternativă, scoțând totuși la suprafață o sensibilitate ascunsă, perimată, care iese din răceala discursivă în dozaje mici, livrate cu reticență: „sunetul a coborât la șoaptă, mersul, la pășitul tiptil/ cu mâinile retrase în buzunare/ și teama de suprainterpretare”. Asta reușește să pună subiectul într-o ipostază duală, contraintuitivă, care pendulează între două extreme, acelea de obiect și subiect, între răceală cognitivă și afect.

Cauza acestei neutralizări interioare este sugerată prin ideea de predeterminare, care apare ca un sistem contrapunctic în raport cu spectrul posibilităților neconsumate în care se află subiectul. Predeterminarea impune un scenariu gata stabilit al evenimentelor vieții unei anumite persoane, o configurație care nu poate fi deturnată de la traseul prestabilit pe care trebuie să-l urmeze. În volumul Teodorei Coman, ideea aceasta pare a se contura în cadrul unei relații amoroase toxice: „minții îi place suprainterpretarea/ confundă parazitarea cu o formă de atașament”. Predeterminarea devine mai degrabă proiectarea unui model, a unui ideal asupra personalității celuilalt, forțându-l să se conformeze, să-și împingă sinele și tot ceea ce trage acesta după el până într-un spațiu neutru, aseptic și gri: „fotografiai mai mult decât trăiai și simțeai/ sunt cea mai complexă arhivă pe care o ai”. 

Prin urmare, destructurarea afectivă poate fi văzută ca una identitară. Prefigurarea dinamitării interioare se poate vedea în multiplicarea vieților alternative pe care subiectul a fost forțat să le încerce: „m-am ascuns în mod exemplar/ am trăit mai multe vieți odată”. De unde și titlul ironic al unui poem din volum: „Microexercițiu de impostură”, acea senzație de falsitate în care te simți captiv, forțat să interiorizezi o contradicție vizibilă – ceea ce ești cu ceea ce se dorește să fii – până când toate încheieturile se dislocă cu zgomot și te simți propulsat într-o amorțeală generală, unde singurul gest pe care-l mai poți face este practicarea unui voyeurism nefiresc, ca o formă de înglobare a unui mecanism mult mai amplu, acela al spațiului social. Astfel, mintea care înregistrează și analizează ceea ce pentru corp a devenit indiferent practică mai degrabă o încercare de devorare și de înțelegere a motorului, a cauzei care a permis predeterminarea, o idee ce se află într-o evidentă contradicție cu „alegerea e un drept câștigat” sau „lumea e așa cum tre’ să fie/ fără perspectivă   fără teorie”.

Pattern-urile predeterminării sunt, de fapt, ceva comun pentru felul în care funcționează societatea, pare să fie sugestia Teodorei Coman: „sari peste punctele nevralgice, etape din CV,/ trebuie să apari în lume/ gata format ca Iisus la 30 de ani,/ pregătit pe de-a-ntregul de misiune, fără fisuri individuale/ inerente dezvoltării fizice și socio-psiho-emoționale”. Tendința aceasta de evoluție fără evoluție, de a ajunge într-un moment de climax care n-are nicio construcție prealabilă, devine un adevărat simptom al unui no-man’s-land generalizat, care depășește cadrul interior și plonjează brusc în exterioritate.

Work in progress, poemul care închide volumul, este un fel de panglică ce leagă și concretizează întreaga carte sub forma unui un exercițiu de reconstrucție identitară care, totuși, nu prezintă reconstrucție totală, ci mai degrabă o plimbare repetitivă, o trecere „dintr-un cadru ignobil în altul”. Atitudinea, cu toate acestea, pare să devină, într-un final, una de asumare, de identificare completă cu tranzitoriul: „în liniștea blindată ce-o să vie,/ să-ți fii străină ție-i marea bucurie// totul va fi vis/ și (un fel de) armonie”. Teodora Coman conturează și concretizează un itinerar al unei desensibilizări mascate, camuflate, lăsând poezia să funcționeze ca un sistem de supape și de galerii subterane, într-o lume a supra-analizei și a răcirii cognitive.