Când m-am mutat în București, în primul an de facultate, m-am reîntâlnit întâmplător pe stradă cu o fostă colegă de liceu. Și ea tocmai se mutase și m-a întrebat unde locuiam. I-am spus că stau la Dristor. În mintea mea, era o informație geografică — stație de metrou, deci o coordonată clară, ușor de reperat.

Ea s-a entuziasmat, a râs și a zis: „Și eu! Tu la care? Eu stau la Dristor Budapesta!”. Se referea, desigur, la celebra shaormerie.

Am râs și eu, i-am spus de altă shaormerie și nu ne-am mai întâlnit niciodată. Însă astfel de povești s-au tot repetat: linii de autobuz în loc de bulevarde, baruri în loc de instituții, malluri în loc de piețe, panouri publicitare în loc de clădiri, statui sau parcuri.

După o vreme, am început să le adun mental, de parcă pregăteam un număr de stand-up comedy despre topografia absurdă a orașului. Mă amuza, dar mă și fascina felul în care același loc avea dubluri paralele: o realitate geografică și una comercială. Unii trăiau în orașul bulevardelor și al parcurilor, alții în cel al brandurilor și al punctelor de vânzare. Aceleași nume, dar hărți complet diferite.

Sigur, existau și cei care foloseau denumirile din perioada comunistă — dar acela e material pentru alt articol.

Reperele s-au mutat

E limpede că s-a schimbat modul în care ne orientăm. Cândva, reperele urbane erau comune: teatre, cinematografe, licee, muzee, biserici, piețe, poduri peste râuri — locuri fixe, cu semnificație publică.

Între timp, reperele s-au privatizat: Starbucks, McDonald’s, Mega, LIDL, case de pariuri, benzinării, saloane de epilare cu laser, reclame la diamante, covrigării, cafenele de specialitate, malluri, shaormerii, pizzerii.

Toate aceste puncte de întâlnire nu mai țin de topografie, ci de infrastructura consumului. Sunt spații interschimbabile, care arată la fel peste tot, indiferent de oraș. Într-un sens, au devenit o nouă gramatică urbană: ne orientăm prin semne ale tranzacției, nu ale apartenenței.

Și nu e o tragedie, ci doar o constatare: dacă reperele noastre sunt produse, nu locuri, atunci orașul în care trăim e o hartă de consum, nu de identitate culturală.

Teritoriu de brand

Trăim într-un peisaj urban dublu: pe de o parte, străzile și clădirile reale, cu straturi de istorie; pe de alta, rețeaua invizibilă a brandurilor care ne organizează mișcările zilnice.

„Centru” nu mai înseamnă „centrul civic”, ci „centrul comercial”. „Loc de întâlnire” înseamnă, de fapt, „punct de vânzare”.

Această transformare nu s-a produs violent, ci discret, prin obișnuință. Ne place predictibilul. Intrăm într-un spațiu care arată la fel ca cel de ieri, cu aceeași lumină, același miros, același meniu. Într-un fel, confortul uniformității a înlocuit satisfacția descoperirii.

Dar reperele nu sunt neutre. Ele spun ceva despre ce valorăm, despre tipul de comunitate pe care o construim. Dacă tot ceea ce e recognoscibil în oraș devine o marcă, atunci pierdem contactul cu infrastructura de sens a locului — cu străzile care au povești, cu clădirile care au cicatrici, cu geografia care ne-a format privirea.

Orașul riscă să devină o interfață, nu o realitate.

Ce spun reperele despre noi

Fiecare dintre noi poartă o hartă personală a orașului, un atlas mental construit din puncte preferate. Unii o trasează prin muzee, librării, teatre, piețe, clădiri vechi. Alții, prin malluri, cafenele de lanț, farmacii non-stop. Și fiecare dintre aceste hărți spune ceva despre identitate.

Când spui „ne vedem la Muzeul de Artă”, transmiți o formă de apartenență culturală.
Când spui „ne vedem la mall”, exprimi o apartenență pragmatică, globală, eficientă.
Nu e vorba de elitism, ci de poziționare.

Fiecare reper ales e un indiciu despre modul în care ne raportăm la spațiu, la timp și la ceilalți.
Într-un oraș, reperele nu sunt doar puncte de orientare. Ele sunt, în fond, oglinzi ale valorilor noastre.
Spun cine ești, dar și ce consideri important: o instituție publică sau o franciză, o clădire cu istorie sau o clădire cu oferte.

De aceea, modul în care vorbim despre oraș e o formă de autoportret.

Cum ne prezentăm prin locurile noastre

Există o legătură directă între reperele personale și felul în care ne prezentăm în lume.
Când spui că te întâlnești „la Teatru”, „la Universitate”, „la Cazino”, creezi instantaneu o imagine despre tine: cineva care trăiește într-un oraș cu memorie, care îl cunoaște, care îl revendică.
Când spui „la mall” sau „la McDonald’s”, nu greșești, dar te plasezi altundeva — într-o cultură a mobilității fără context.

Nu e un test moral, ci o întrebare de identitate urbană: după ce te orientezi? După locuri care au un sens comun sau după locuri care doar se repetă?

Orașul, ca și biografia, e o sumă de alegeri. Pe unde mergi, unde te oprești, ce nume folosești când te orientezi — toate devin o carte de vizită neoficială.
Iar într-o lume în care totul se poate replica, reperele autentice devin un lux.

Când memoria devine poziționare civică

A avea repere culturale nu înseamnă să colecționezi monumente sau să vorbești ca un ghid turistic. Înseamnă să ai o relație personală cu spațiul.

Poate fi o cafenea independentă, o stradă umbrită, un colț de oraș pe care îl simți „al tău”.
Aceste legături formează o rețea invizibilă de apartenență.

Cei care își construiesc reperele din instituții, clădiri publice, parcuri, muzee, biserici sau simple locuri cu identitate nu fac un gest nostalgic, ci unul civic. Aleg să se raporteze la oraș prin ceea ce are durabil.

Asta nu înseamnă să respingi contemporaneitatea, ci să o încarci cu sens.
Nu e nevoie să renunțăm la malluri, ci doar să nu lăsăm ca ele să devină singurele noastre puncte cardinale.
Cultura urbană începe exact acolo unde înțelegi că spațiul pe care îl alegi spune ceva despre tine.

Dincolo de consum

Există un paradox interesant: cu cât un oraș devine mai global, cu atât devine mai greu de iubit.
Când fiecare colț arată la fel, când aceeași cafenea se multiplică în fiecare cartier, pierzi sentimentul unic al locului.

Orașul se dizolvă într-o textură internațională, lucioasă, fără accent local.
Dar tocmai aici apare miza: să recâștigăm intimitatea cu orașul real.

Să învățăm din nou să ne orientăm nu doar cu GPS-ul, ci și cu instinctul. Să știm ce clădire e pe colț, cine a proiectat-o, ce poveste ascunde. Să știm de ce o piață poartă un nume, de ce o statuie stă acolo, de ce un bulevard se numește cum se numește.

Orașul devine al tău abia când îl cunoști. Restul e doar logistică.

Harta noastră de plastic

Trăim, de fapt, între două hărți. Prima e cea invizibilă — de piatră, lumină și memorie. E harta reală, pe care o simți sub tălpi. A doua e cea de plastic — lucioasă, globală, repetitivă. E harta consumului, pe care o recunoaștem imediat, pentru că e aceeași peste tot.

Diferența dintre ele e diferența dintre a cunoaște un loc și a-l folosi; între a fi locuitor și a fi client.

Poate că adevărata rezistență urbană nu stă în activism sau nostalgie. Poate că stă, puțin, chiar într-un gest simplu: alegerea conștientă a reperelor. Să alegi să te întâlnești la un teatru, nu la o benzinărie. Să spui „la Cazinou” – monumentul istoric, nu casă de jocuri de noroc. Și, mai ales, să știi de ce, nu doar unde.

Orașul e oglinda mentală a comunității care îl locuiește. Dacă ne orientăm doar după lanțuri și logo-uri, atunci exact atât vom fi: un flux anonim, care cumpără, dar nu aparține.

„Harta noastră de plastic” nu e un diagnostic fatal, ci un comentariu de atenționare.

Orașul e încă acolo — viu, stratificat, imperfect, dar real – doar că, pentru a-l vedea, trebuie să ridicăm privirea din reclame. 

Iar atunci când cineva te va întreba „unde locuiești?”, vei avea de ales între două răspunsuri.

Tu ce alegi?