Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Festivitate și festivism

În numărul 2.682 din 6 iunie 1956 al ziarului „Munca”, organ al Consiliului Central al Sindicatelor din Republica Populară Romînă, se anunța că în ziua următoare, la Casa de Cultură a Sindicatelor din București urma să se desfășoare festivitatea de premiere a celor mai bune lucrări literare prezentate în cadrul fazei orășenești a celui de-al IV-lea concurs al cercurilor artistice ale sindicatelor, decernarea premiilor urmând a fi făcută de profesorii Școlii superioare de cadre sindicale „I. C. Frimu”.

Având în vedere perioada în care a avut loc acest eveniment, în care cea mai mare parte a adevăraților oameni de cultură erau fie închiși, fie interziși, fie fugiți din țară, este de imaginat valoarea și tematica operelor premiate. Asta ca să nu mai comentăm competențele „profesorilor” celebrei și renumitei Școli superioare de cadre sindicale „I. C. Frimu”. Iar exemplul dat poate fi lesne extins la întreaga panoplie a domeniilor societății românești.

De fapt, ceea ce se întâmpla era o oglindă a societății românești de atunci. Calitate foarte slabă, îmbrăcată într-o formă acceptabilă pentru a fi prezentată publicului, dar cu pretenții de eveniment foarte important. Adică festivitate transformată în festivism. Iar cum festivismul falsifică, ceea ce se întâmpla nu era altceva decât umplerea unor forme fără fond.

Din păcate, astăzi asistăm parcă la o revenire în forță a anilor ’50, ceea ce diferă fiind doar limbajul și forma de prezentare.

De altfel, românii au o lungă istorie a festivismului. Normal că nu suntem singurii, nu am fost primii și nu suntem ultimii, pentru că festivismul este parte a naturii umane. Însă problema festivismului românesc nu este că există, ci nivelul la care a ajuns.

Grosso modo, se disting două tipuri de festivism: cel dintâi este cel de stat sau oficial, în care conducătorii erau și sunt ridicați în slăvi, indiferent de epocă. Iar exemplele sunt atât de numeroase, încât ar fi de prisos să le mai enunțăm aici. De amintit ar fi doar că acesta a existat în întreaga perioadă modernă a statului român, începând de la Alexandru Ioan Cuza până la Klaus Werner Iohannis (scuzați alăturarea!), și, cel mai probabil, confuzia dintre festivitate și festivism nu se va opri aici. Dar chiar și așa, acest tip de festivism poate părea natural, pentru că el este apanajul vieții politice, atât de colorate și cu caracteristici bine știute. Este un circ ieftin, adevărat, dar un circ suportabil, pe alocuri pitoresc și, nu de puține ori, născător de zâmbete sau chiar râsete. Sau de scârbă profundă. Depinde cum e văzut și perceput…

Mult mai interesant și periculos în același timp, este al doilea tip de festivism. Mai profund, mai răspândit și mai pervers: în care nulitățile se ridică în slăvi unele pe altele, devenind astfel o forță. În care sfertodocții, agresiv de perseverenți, reușesc, prin nepăsarea și lașitatea celor din jurul lor și prin corupție morală și materială, să se comporte ca un virus: să se formeze dintr-o anomalie, să se atașeze de un corp gazdă, să coexiste alături de acesta o perioadă și, în cele din urmă, să îl distrugă. Un festivism prin care impostorii au știut și știu să ajungă ceea ce într-o lume normală nu ar fi ajuns niciodată.

Acest tip de festivism steril și goana după rezultate de paradă reprezintă una din marile probleme ale României, tocmai pentru că a devenit fenomen, reușind, subtil și constant, să atingă – prin oameni – instituții care ar fi trebuit să producă specialiști și valori. S-a creat astfel un lanț trofic al incompetenței și imposturii care produce deja efecte vizibile și care, în timp, se va înrăutăți și se va constitui într-un adevărat atentat la securitatea morală și psihică a acestui popor. Deja generalizarea acestui fenomen face ca totul să fie demonetizat, ieftin și lipsit de consistență, să răstoarne valori și să aducă în mintea oamenilor normali incertitudini, temeri și, cel mai important, resemnare.

Pentru ca tabloul să fie complet, adevăratul festivism nu poate exista fără premiați și diplomați. Adică oameni care primesc premii și diplome. Sumedenie de asociații, organizații, instituții și oengeuri de tot felul acordă premii și diplome fără nici cel mai mic discernământ, fără a avea vreun fel de autoritate sau, pur și simplu, fără a avea vreo noimă.

Toate aceste diplome și premii dau forță și legitimitate entităților care nu au altceva în afara unor denumiri pompoase, dar și oamenilor prin care se perpetuează impostura. Aceiași oameni care se cred valoroși și care nu au dovedit nimic într-o întreagă carieră. Iar la încheierea ei, au impresia că sunt de neînlocuit și nu acceptă să nu împărtășească ceea ce ei cred că reprezintă know-how-ul unui domeniu, dar care, în traducere liberă, înseamnă un orgoliu nemăsurat. Pentru că un citat celebru spune că „impostorul nu știe nimic și crede că știe totul. Aceasta îl îndreaptă în mod clar spre o carieră strălucită”. Iar toți cei care dau și primesc astfel de premii chiar cred că sunt protagoniștii unor cariere mirobolante, dar care, de fapt, sunt doar de gablonz strălucitor.

Unul din cele mai afectate domenii din societatea românească de acest adevărat cancer moral și „intelectual” este cel cultural. Subfinanțat, aflat tot timpul sub amenințări diverse, fără strategii și fără perspective, lăsat aproape în totalitate la cheremul politicului, domeniul cultural a fost și este cel mai batjocorit dar degrabă folosit de toată lumea – de la instituțiile reprezentative ale statului până la administrația publică –, mai ales în momente festive. Cultura, în general, și cartea, în mod special.

Spre exemplu, este mai mult decât păcat și un real paradox că într-o Românie în care sunt recunoscute oficial creșterea analfabetismului și scăderea sentimentului de apartenență, se premiază cărți care au ca subiect fenomene regionale sau globale, fără nici o legătură reală cu ceea ce se întâmplă în această țară și chiar în lume.

Nu contează că toată lumea știe că ele nu sunt scrise de autorii de pe copertă, că sunt plagiate într-o proporție covârșitoare, că nu interesează pe nimeni și sunt simple elemente de decor și de așezat în panoplia CV-urilor anormale și înfricoșător de stufoase și lungi. Cărțile sunt în continuare premiate. Iar premierea este popularizată, astfel încât impostura să fie dusă până la capăt. Și așa, cercul este complet.

La același gen de manifestări întâlnim de ani buni aceiași oameni care abia dacă au scris în viața lor o carte, dar care au știut să se insinueze în proiectele altora și să le acapareze, cu o abilitate demnă de adevărați prădători. Sunt aproape intangibili prin prisma vastelor rețele pe care au avut grijă să și le construiască în timp, profitând de pozițiile pe care le-au deținut în diferite instituții și prin intermediul foștilor protejați, deveniți epigoni.

Și, ca să fiu mai clar, concluzia este următoarea: niște oameni de care nu a auzit nimeni, care nu fac nimic și nu reprezintă nimic, acordă un premiu care nu înseamnă nimic unor oameni care nu au scris nimic, dar care au numele pe coperta unei cărți care nu interesează pe nimeni.

Dacă la diplome nu poți opri fenomenul, pentru că în ziua de azi toată lumea are o imprimantă și poate plastifia o coală A4, la ordine și medalii se păstrează aceeași butaforie. Nu mai există nici un discernământ în acordarea lor, totul este otova, iar ele au ajuns să se împartă pe cumetrii și în funcție de ce stocuri există la Monetăria Statului. La nivelul majorității instituțiilor cu ștaif există o aristocrație internă care face și desface totul, împarte și distribuie și face ca ordine și medalii ale statului să fie distribuite ca niște gingirele de târg duminical.

Iar alături de ordine și medalii, după modelul corporatist, au fost inventate tot felul de premii și titluri pompoase și generoase, pentru ambițiile celor care vor să ajungă departe și sus, dar care, din nou, nu reprezintă nimic. Titluri care au denumiri simple, dar profunde, de genul Angajatul anului. Care nici măcar acestea nu sunt acordate în totalitate pe baza meritelor, ci tot a nivelului de apropiere față de șefi și șefuleți.

Toate aceste exemple reprezintă imaginea perfectă în care festivismul dă mâna cu mulțumirea de sine, rezultând ceva absolut previzibil: nimic.

Rămânem doar cu speranța că această stare de lucruri se va putea schimba de toate relele de care suferim, că va trece această eră de minciuni și de hoții. Și să ne gândim și să înțelegem că ne trebuie oameni mari pentru o nouă stare de lucruri, iar atmosfera trebuie purificată, pentru că niciunde gheșeftarii morali, hrăpăreți și guralivi nu au fost capabili niciodată de nimic serios.

CITEȘTE ȘI

Povești vechi de când lumea, „scrise” pe ouă de Fevronia Ciortan și „ucenicii” săi

De profesie economist, Fevronia Ciortan are, de mai bine de un deceniu, o mare pasiune: încondeierea ouălor. Este modul în care se relaxează după o zi înconjurată de cifre.  Ouăle „muncite”, pe care le înnobilează cu motive ancestrale, spun povești despre viață, moarte, înviere, credință, cosmogonie, tradiții și ocupații vechi. Povești încifrate în vechile simboluri pe care le scrie cu

Citește mai mult »

Seara de duminică în compania unui celebru bufon

În această săptămână, pe agenda Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” se află un singur spectacol, o lucrare de referință din creația lui Giuseppe Verdi, „Rigoletto”.  Drama bufonului Rigoletto va fi prezentată publicului împătimit de operă duminică, 21 aprilie, de la ora 19.00, sub bagheta dirijorului francez Arnaud Pairier.  În rolul titular, publicul îl va vedea și asculta

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: