Cât de necunoscută ne este oare singurătatea? Ne(cunoscută) înseamnă ne(simțită) sau ne(recunoscută)? În prezent, singurătatea este un flagel studiat de economiști, căci prezența ei are un impact asupra comportamentelor socio-economice. Cu precădere, filozofii, sociologii, psihologii, psihiatrii o studiază, fiindcă prezența sau absența singurătății resimțite de individ afectează nu doar starea de sănătate fizică, ci și pe cea psihică, cum de altfel demonstrează cu asupra de măsură psihiatrul Manfred Spitzer în Singurătatea. Boala nerecunoscută (Humanitas, 2023), în traducerea Andrei‑Octavia Drăghiciu și a Alexandrei Furnea. Autorul este un promotor asiduu al decuplării oamenilor de la virusul digital/virtual (de altfel Manfred Spitzer este autorul binecunoscutului volum Demența digitală), nu însă al unei decuplări totale, ceea ce ar însemna refuzul de a întâmpina realitatea. Cel puțin realitatea din mediul urban, care devine din ce în ce mai accentuat locuit, unde e evident că nu ne mai putem desfășura activitățile în lipsa conexiunii cu un instrument sau cu un mediu digital. Întrebarea care devine obligatoriu de adresat e cât din viața noastră se interpune în straturi tot mai adânci de singurătate din cauza imersiunii cotropitoare a virtualului?
Este ea, singurătatea, un fenomen de sine stătător? Da și nu.
Da, în sensul în care ea însăși reprezintă un factor care poate fi analizat singular, și nu, pentru că ea nu se poate deroba în absolut de efectele pe care le are asupra sănătății publice (nu doar particular individuale!), atât fizice, cât și mintale, asupra interacțiunii și relațiilor interumane, deci asupra calității vieții în general. În fapt, cartea prezintă nenumărate experimente și cercetări din zona medicală, sociologică, psihologică, o bibliografie suficient de stufoasă încât să te pună pe gânduri, dar acest lucru numai cu condiția de a dori, a priori, înțelegerea unui fenomen complex în mijlocul căruia viețuim cu toții, unii mai mult, alții mai puțin afectați de el.
Introducerea cărții din secțiunea „Cuvânt înainte” e destul de sugestivă pentru ceea ce urmează cititorul să descopere, și, cred eu, nu doar acest lucru, ci și să se întrebe cu privire la rolul pe care singurătatea îl joacă în viața sa, căci inevitabil, citind, nu acumulăm doar cunoaștere (autorul e o mină de aur în acest sens), ci ne vom duce cu toții în acea zonă care ne privește personal.
„O boală care favorizează apariția altor suferințe, de la răceli, depresie și demență la infarct, accident vascular cerebral și cancer. Această boală [o maladie contagioasă loc.cit] ar fi, prin urmare, un factor important de risc pentru apariția altor maladii cu incidență crescută și fatale. În același timp, ar fi înșelătoare, deoarece mulți dintre cei afectați nici nu ar ști că suferă de ea. Această boală chiar există, și se numește singurătate.”
Singurătatea se instalează insidios, dar din motive diferite în viețile oamenilor, iar mai apoi capătă o dinamică proprie, devenind o problemă de sine stătătoare. Nu devenim singuri în prezența imediatului, însă factorii colectivi, sociali, psihologici contribuie semnificativ la ceea ce numim singurătate resimțită și izolare socială. E nevoie să le gândim împreună pe cele două, fiindcă se influențează reciproc. Autorul demonstrează prin intermediul experimentelor din psihologia aplicată că singurătatea are un mare „atu”: se crește pe ea însăși. Nu doar că ne păcălim stând cu ochii în ecranul telefonului și al laptopului c-am avea sau c-am întreține relații semnificative cu cei din jur în lipsa prezenței lor și a noastre fizic împreună, dar există chiar pericolul de a nu sesiza adâncimea crevaselor care se nasc între noi și ceilalți. Autorul nu se referă la singurătatea existențială care bântuie fiecare persoană care trăiește în pielea exterioară și interioară a lui homo sapiens sapiens, ci la singurătatea devenită singurătate, mijlocită prin factorii amintiți mai sus. De asemenea, există și distincția, la care se face referire în ultimul capitol, între singurătatea devenită și singurătatea necesară uneori pentru limpezire mentală și pentru înțelegerea trăirilor proprii, adică a proceselor de (auto)reflecție, de care oamenii au nevoie în funcție de tiparul de personalitate, aș conchide eu, fiindcă unui introvert îi va fi oxigen, pe când unui extrovert s-ar putea să-i lipsească mai puțin. E important să nu le confundăm, ele co-există, se pot influența reciproc pe alocuri, dar nu sunt același lucru.
Autorul conchide că lipsa consistentă a interacțiunii umane nemijlocite, ca „animale sociale” ce suntem conform lui Aristotel (n.a.), așa cum o cunoșteam înainte de a ne cuceri virtualul, ne face bolnavi, nefericiți și, de multe ori, este un factor adjuvant sau agravant pentru decesul timpuriu. Se subliniază în volum faptul că, o boală așa cum e denumită singurătatea, „trebuie să fie recunoscută la modul general, cât și înțeleasă în manifestările ei individuale”. În sensul acesta, cartea ajută cititorul să se familiarizeze cu cercetările care au în vedere analizarea multifactorială a acestui fenomen, fără a mai fi obligat să studieze intens pe cont propriu, dar nu îi poate livra, asemeni unui serviciu comercial, și propria interogație cu privire la acesta. Ce este cert e că poate facilita înțelegerea mai complexă, deci obligatoriu nuanțată a singurătății.
Unul dintre aspectele evidente este incidența crescută a individualismului și a independenței care corelează puternic semnificativ cu singurătatea. Pe măsură ce nivelul economic crește, căci nu e vorba numai de țările foarte dezvoltate, ci au fost studiate 78 de țări pe parcursul a 51 de ani de către un grup de psihologi din Statele Unite ale Americii de la Universitatea din Arizona, cuprinzând și țări cu un statut economic în curs de dezvoltare, distanțarea dintre oameni crește și ea. Cu alte cuvinte, „spiritul comunității” tinde să se evapore în realitatea lui „eu și doar eu”. De altfel, autorul amintește de importanța analizei lingvistice, mai precis, a felului în care folosim cuvintele, căci ele, de la Wittgenstein citire, vor constitui limita lumilor noastre. Cu cât apar mai des cuvintele „eu, mie, al meu”, cu atât realitatea înconjurătoare le va semăna, însă vă voi lăsa plăcerea să descoperiți în volum analiza incidenței „eului” propriu în utilizarea lingvistică virtuală.
Fiind de naționalitate germană, autorul a fost interesat de datele statistice din țara natală și a descoperit că: „în 2015, existau 41 de milioane de gospodării în Germania, dintre care 17 milioane erau formate dintr-o singură persoană.” „În 1950, în Germania se destrăma doar una din zece căsătorii. Astăzi numărul a crescut la una din trei.” Poate vă îndeamnă curiozitatea să căutați cum stau lucrurile în țara noastră, veți fi surprinși, iar cercetările ar confirma și la noi aceeași teză: singurătatea devine preponderentă.
Găsesc că cea mai importantă reflecție a acestui volum este faptul că, deși scopul inițial al rețelelor sociale a fost să unească oamenii, se-ntâmplă exact contrariul, oamenii se simt tot mai singuri, tot mai triști, tot mai alienați de semenii lor. Motivul pentru care acest lucru se-ntâmplă e că interacțiunea umană, în prezență fizică, nu poate fi înlocuită cu nimic, oricât de atractivă ar părea la început o formă contemporană a ei. E de urmărit în acest sens ce se va petrece cu ființa umană în momentul în care terenurile interacțiunii vor fi tot mai solicitate de inteligența artificială. S-ar mai analiza singurătatea în aceiași termeni?
Bunul simț comun sau înțelepciunea omului cu privire la însemnătatea semenului nostru este acum studiată și cercetată cu metodologie științifică, iar datele pe care le avem până la această oră confirmă ceea ce orice om presimte sau bănuiește, uneori chiar din propria experiență: singurătatea (devenită, nu căutată) doare.
