Oamenii, scrie Sherry Turkle în Redescoperirea conversației, mărturisesc cu nonșalanță că preferă să trimită mesaje sau e-mailuri decât să se întâlnească față în față sau să vorbească la telefon. Ceea ce se eludează, în ciuda faptului că ne-a acaparat pe nesimțite modul de funcționare relațional, este faptul că doar comunicarea față-n față ne permite „să fim prezenți trup și suflet unul pentru celălalt”. Este singura manieră de a ne dezvolta capacitatea de empatie, cea care stă, de altfel, la baza inteligenței emoționale, termen des vehiculat dar insuficient explorat, deci hulit sau redus la glumițe de bon ton, fără de care acordarea la celălalt e sărăcită semnificativ sau lipsește cu desăvârșire, înlocuită fiind de mimetisme sociale golite de orice fel de conținut sensibil, lipsite de termometrul de recunoaștere a prezenței umane de lângă noi. Nu face obiectul acestei cărți, dar voi menționa, doar pentru precizie și pentru a nu risca să fim reductivi, că există și alte tipuri de între(vederi) semnificative care nu necesită întâlnirea corp la corp (nu în mod obligatoriu, în orice caz), de pildă, întâlnirea cu scriitura excepțională a unui scriitor sau poet, a unei scriitoare sau poete, a unei opere de artă, a unei opere filozofice etc., prin intermediul cărora acea întâlnire „față către față” capătă alt tip de valență, ceea ce aș numi empatia imaginativă sau analitică. Capacitatea de a trece din scaunul unui ins oarecare în cel al scriitorului prin intermediul personajelor și al vieților lor sau a unei opere de artă plastică și a semnificațiilor sale mai mult sau mai puțin ascunse. Însă această întâlnire, pe care o consider vitală pentru ființarea noastră, face parte din alt registru, care nu presupune interacțiunea precisă, directă, a omului cu omul, ci a omului cu alter-egourile sale. Însă odată închisă acolada, aș reveni la unul dintre gândurile pe care le formulează Sherry Turkle, și anume faptul că „practica autoreflecției, la care comunicarea contribuie, adică a conversațiilor cu noi înșine, reprezintă fundamentul dezvoltării timpurii”.

Faptul de a dori să ne ascundem, de a dori să ocolim conversația deschisă atrage după sine o slabă capacitate de a ne analiza comportamentul și chiar gândurile, deorece creierul, aflat permanent în priza virtuală, este alimentat cu fluxuri de informații și stimuli, dar nu este reflectat de cel care ne seamănă, „the significant other”, înțeles în termeni sociali. Este deja un lucru binecunoscut faptul că în mediul virtual oamenii disimulează, practic uzează de un eu ideal care e incapacitat în a media între eul real și eul posibil, pentru că e complet catapultat în imageria și controlul absolut al celui care se îmbracă cu el. În viața reală o interacțiune poate fi evitată, dar nu și controlată la modul absolut odată ce se produce, nu poate fi editată sau modificată substanțial după voia exclusivă a unuia dintre actanți, ceea ce în mediul virtual este permis: noi controlăm ce și cât apare din ceea ce ne alcătuiește, noi controlăm ce și cât dispare din vizorul permanent al celorlalți. Ne putem îmbunătăți falsificând virtualul, dar ne este imposibil să facem acest lucru în realitate. Odată obișnuiți să fim profilul de pe facebook, instagram, tiktok, twitter etc., profil care întotdeauna reflectă doar parțial realitatea, și gradual o poate falsifica în totalitate, ne dezobișnuim să ne mai aratăm așa cum suntem în realitatea cotidiană, iar acest lucru explică (și împletește) în bună măsură diagnosticele actuale de anxietate generalizată, evitarea socială și depresiile. De asemenea, întăresc dorința de pierdere în tărâmul virtualului, unde putem fi și putem controla cine vrem noi să fim, de fiecare dată când dăm piept cu realitatea care ne devine din ce în ce mai străină. Conectarea la realitate are tracțiune din ce în ce mai scăzută. Eul fals capătă putere megalomaniacă, cu accese de grandoare virtuală, fantomatică în realitate, iar în lipsa lui, ne simțim trădați și pierduți. În zilele noastre întrebarea „cine (mai) ești?” ar putea capta trăznete și fulgere interioare la o eventuală încercare onestă de a răspunde. 

Mai mult, Turkle amintește faptul că oamenii pretind că folosesc telefonul doar atunci când sunt plictisiți, doar că e mai curând invers: „ne plictisim deseori tocmai pentru că suntem obișnuiți cu un flux interminabil de stimuli și de divertisment ancorat virtual”. Ideea se sprijină pe un studiu realizat de Pew Research Center, Science&Technology, în aprilie 2015, care arată că „tinerii se disting prin faptul că folosesc telefonul mobil din două considerente notabile: prevenirea plictiselii și evitarea persoanelor din jurul lor” (Smith, A., PRC, 2015, cit. Turkle). Ceea ce se întâmplă de fapt e că atenția ne este captată de lucrurile care ne interesează, dar în momentul în care atenția nu mai este concentrată într-o direcție anume, recurgem la mijloace de a o hrăni, iar dispozitivul electronic e la îndemână. Este cazul clasic în care, inițial, la o masă (aș putea pune rămășag că cele mai bune studii sociale se fac la masă) cineva vorbește despre ceva care i s-a întâmplat în cursul zilei și toată lumea este atentă, dar cum intră în banalitate discuția sau monologul respectiv (timpii morți ai oricărei configurații conversaționale) un anumit număr dintre participanți își vor hrăni insațiabilitatea utilizând telefonul. Până și un dispozitiv care nu se aude, dar se vede, așezat fiind pe masă (desigur!) poate inhiba conversația, fiind un „atac asupra empatiei”, căci „simpla vedere în peisaj a unui telefon ne face să ne simțim mai puțin conectați unii cu alții, mai puțin dedicați unii altora”.

Faptul de a nu se putea privi și asculta reciproc îi afectează în mare măsură pe copiii care se nasc acum, în era digitală, pentru că mare parte din felul în care comunică se petrece prin medierea dispozitivelor electronice. Ei nu învață să gestioneze conflictele în mod direct, nu reușesc să se pună în locul celuilalt sau să direcționeze constructiv emoțiile puternice, pentru că nu au format și repetat acest exercițiu. Nu învață să se autoregleze prin interacțiunile sociale, unde învățarea este implicită, pentru că o parte semnificativă dintre acțiunile inerente interrelaționării se manifestă virtual. Cel mai periculos atribut al absenței interacțiunii directe e nu doar împuternicerea eului fals prin construcția avatarurilor virtuale, ci și creșterea semnificativă a fenomenului de bullying, care se petrece virtual uneori mai prodigios decât suntem pregătiți să acceptăm, iar din virtual se translatează în clasă, la locul de joacă, în interacțiunile directe, tocmai din cauza lipsei conversației, deci a unei forme explicite și implicite de reglare emoțională prin interacțiune directă. Astăzi, într-o mare măsură, „copiii își împărtășesc lucruri unii altora de pe telefon”, chiar în timp ce mănâncă unii lângă alții. Cum le-am putea cere atunci să se înțeleagă unii pe alții, dacă ei nu își transmit emoțiile decât prin emoticoanele virtuale? Este esențial de reamintit că în lumea copilului „spațiul virtual reprezintă un punct de pornire pentru explorarea sinelui”. În acest sens, mi s-a părut demnă de notat mărturia unui tânăr cu care autoarea a stat de vorbă cercetând influența culturii digitale asupra tinerilor: „când stai la computer, lucrurile sunt imprevizibile într-un mod previzibil”. Cu alte cuvinte, în controlul celui care se află la butoane, fără prea multe complicații. Nici nu trebuie să mai facem un alt exercițiu de imaginație pentru că deja există nenumărate studii din zona științelor sociale care sprijină cercetarea de față și care explică falia care se cască între identitatea / viața virtuală și cea reală unde, nu-i așa, lucrurile nu mai sunt imprevizibile într-un mod previzibil, ci sunt cu totul imprevizibile, ceea ce face mult mai dificilă confruntarea cu realitatea „reală”, pentru că oamenii, și mari și mici, „au pretenții pe care computerul nu le are niciodată”. Or, dacă nu avem exercițiul dialogului exterior cu alți oameni încă din fragedă pruncie, cum am putea spori dialogul cu noi înșine? Nu putem să ne înțelegem mai bine pe noi în lipsa experienței înțelegerii altora, dar nici invers. E o interdependență constitutivă fiind ființe cu precădere relaționale. Faptul că suntem tot mai prigoniți din noi înșine de entertainmentul virtual se reflectă în faptul că oamenii nu se simt în largul lor atunci când sunt doar ei cu ei înșiși, ei cu gândurile lor. Autoarea citează un studiu publicat de Timothy Wilson et.al, în revista Science, în 2014, în care, în cadrul unui experiment, un anumit număr de oameni au fost rugați să stea liniștiți pentru cinsprezece minute, fără să facă nimic, fără să aibă la îndemână nicio formă de distragere posibilă. Desigur, înainte de a începe experimentul propriu-zis, participanții au fost întrebați dacă ar fi dispuși să-și administreze electroșocuri în cazul în care s-ar plictisi. Posibilitatea era la îndemînă. Au răspuns nu, sub nicio formă, în unanimitate. „Totuși, exact asta au ajuns să facă mulți dintre ei după doar șase minute de singurătate”. Deloc surprinzător, însă. Suntem atât de obișnuiți să fim într-o stare de aglomerație mentală, încât a nu fi deloc e o tortură. A fi singur cu gândurile tale reprezintă o cădere în infern. Ceea ce mă duce cu gândul la ceea ce spiritualitatea estică numește a fi prezenți în mintea maimuță, cea care nu poate decât să salte de pe-o creangă pe alta (virtuală, mai nou), fără un scop anume decât cel al mișcării perpetue, deci a izgnorii centrării în sine și în arealul real al celorlalți. 

Există și o parte bună în toate aceste cercuri vicioase descrise, și anume faptul că „în ciuda atracției față de tehnologie, ne adaptăm cu ușurință”. Dacă decidem să ne petrecem zilele cu ceilalți, așezând telefonul într-un loc sigur, pentru câteva minute/ore, putem constata că starea noastră interioară se schimbă, că vedem altfel oamenii și trăsăturile lor, și pe noi înșine într-o lumină care nu este cea reflectată de ecranul telefonului sau a altui dispozitiv elctronic, că „devenim mai umani când ne auzim vocile și când ne privim”, că putem co-crea un „cerc virtuous”. Oricât de ofertant ar fi accesul nelimitat la lumea virtualului, autoarea subliniază că problemele apar atunci când „aceste notificări ale intimității ne îndepărtează de intimitatea însăși”, posibilă doar stând atent în preajma unii altora.

Redescoperirea conversației nu este împotriva tehnologiei, ci e o „pledoarie pentru conversație”, fiindcă, în mod evident, suntem mai singuratici decât înainte, dar și mai plictisiți, deci mai puțin inovativi și creativi. Cartea îndeamnă la chibzuință, la folosirea conștientă și atentă a mijloacelor tehnologice în intimitatea noastră, precum și în viața noastră socială. Îndeamnă la a reflecta la eul nostru autentic, oricât de împărțit sau împrăștiat ar fi el la un moment dat, și la a fi atenți că utilizarea în exces a rețelelor de socializare, în detrimentul conversației față către față care are ritmul și spațiul său propriu, diferit de cel virtual, conduce la dificultăți în înțelegerea emoțiilor umane. 

Să nu uităm: „conversația vindecă pentru că reprezintă cel mai uman lucru pe care-l facem.”

Și nu, nu e prea târziu să ne reamintim. 

După cum nu e prea târziu să citim Redescoperirea conversației pentru a ne conecta la informații de cea mai bună calitate din zona științelor sociale cu privire la cultura digitală și influența acesteia asupra comportamentului uman, chestiune vitală în zilele noastre. Crucială în anii care vor urma.