Un obiect nezburător identificat: o carte care există pe piața românească, dar nu prea seamănă cu nimic altceva. Paginile nu sunt albe, ci au o textură de hârtie mototolită. Începând cu ochiul din centrul copertei și continuând cu nenumăratele colaje cu păpuși dezmembrate, bălți de sânge și alte dovezi de umor negru și realism chirurgical (inclusiv relatări crude ale canibalismului care a avut loc în Basarabia după cel de-al doilea război mondial, preluate din În gura foametei de Alexei Vakulovski), pare a fi special concepută pentru a-i face pe teoreticenii conspirațiilor să-și scuipe în sân.
Ar și avea de ce să se teme cei alergici la „soroșisme”: litera și spiritul teoreticienilor francezi bântuie mai peste tot. Așadar, sunt ca și excluși cei care nu sunt familiarizați cu noțiunile mai cunoscute ale unor Deleuze și Guattari (de exemplu), care nu vor sau nu știu cum să caute aceste noțiuni sau care sunt iritați de simplul apel la teorii feministe sau – în general – de stânga. Dar ar fi păcat să fie tratată drept încă o altă carte „pretențioasă” de dragul de a fi „elitistă”, căci vorbim aici despre unul dintre foarte puținele volume de literatură experimentală de la noi care pot fi luate în serios.
Dacă zona academică a poeziei americane este dominată agresiv de generația poeților Language și de conceptualiștii mai tineri, iar în Franța sau în țările scandinave există festivaluri, edituri sau chiar librării axate pe literatura experimentală, nu poate fi vorba de așa ceva într-o țară în care destui profesori universitari și critici literari nu ezită să-i considere pe avangardiștii istorici niște „pigmei” sau simpli „deliranți”.
O constantă a câmpului artelor vizuale (așa cum o demonstrează revistele ARTA și mai ales IDEA), apetitul teoretic revine abia acum printre scriitori, după ce poezia narativă autenticistă – care părea să fie eclipsat ludicul optzecist și tentativele tardive de textualism – a început să fie depășită chiar de unii dintre douămiiști (V. Leac, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu), pe alocuri deconstruită (Vlad Drăgoi, Dmitri Miticov) sau chiar contestată violent (așa cum o face Ovio Olaru în cronicile sale). A apărut anul trecut chiar și un volum propriu-zis conceptual, Vata de sticlă a lui Sebastian Big. Așadar, acesta este contextul în care debutează colecția de literatură experimentală de la frACTalia.

*

De ce Iulia Militaru „și compania”? Pentru că la grafica și redactarea cărții au mai contribuit și Andra Rotaru și Cristina Florentina Budar; pentru că pe copertă apare – în mod derutant – și un poem al altui autor din același grup, Claudiu Soare (de un postsuprarealism de prost gust care, din fericire, lipsește din volum, deși există și pasaje în care nu suntem scutiți de aliterații și paradoxuri cam facile); pentru că sunt numeroși alți autori din care Iulia Militaru citează, decupează și, astfel, își construiește un asamblaj care este „al ei” (în unele pagini sunt inserate autoportrete sau semnături/cuvinte scrise de mâna Iuliei Militaru, în timp ce originalitatea și noțiunea de „autor” sunt strașnic contestate în alte părți), dar în care coabitează o pluralitate de voci, de stiluri și de funcții textuale. În mod semnificativ, Confiscarea bestiei aruncă în aer distincțiile de gen literar (dintre ficțiune sau non-ficțiune, poezie, proză sau eseistică, beletristică sau literatură „științifică”) în același timp în care explorează programatic „himenul” (Derrida) categoriilor existenței umane, adică punctul în care distincțiile „viu/nonviu”, „masculin/feminin” și „Eu/cineva” sunt contestabile, iar atunci ar putea apărea „confuziile semantice/violențele lingvistice/revoluțiile permanente//Toate în imposibilitatea lor”.
Volumul are totuși o etichetă: cea de „postcercetare” (cu tot cu „postdemonstrație”, „concluzii” și un înlocuitor de „bibliografie selectivă”), care nu pretinde să inoveze sau să figureze în circuitul academic (nici n-ar putea cu atâtea ilustrații și registre), ideile de plecare fiind destul de familiare cunoscătorilor de teorie contemporană. De altfel, textele adeseori dificile ale teoreticienilor ar fi mult mai sensibile într-o formulă poetico-vizuală, deși nici Confiscarea bestiei nu este o lectură facilă. În schimb, „sterilitatea” intelectuală se întâlnește cu imagini viscerale și, episodic, limbaj contondent – șoc, deci, la nivel de conținut, așa cum procedează și alți experimentaliști occidentali actuali.
Prima parte, Aceasta nu este o poezie, se deschide cu un motto din romancierul Alberto Mussa: „Euclid, terminând Elementele, credea că a creat Geometria – pe când el nu scrisese decât o nouă operă literară fantastică”. Să nu ne amăgim însă cu această cheie de lectură: avem și nu avem de-a face cu un simplu capriciu. „Indecidabil(ul)” lui Derrida este dublat sugestiv de „imbecilitate”, în timp ce morga academică (la propriu și la figurat) este virusată de autoironie. Totuși, jocurile de limbaj nu trebuie luate în derizoriu (chiar atunci când ating derizoriul).
„Postcercetarea” este descrisă ca „o încercare de a stabili/Sexul anatomic și identitatea/Sexuală a unui concept în jurul/Căruia se rotește existența ta://…//Moarte/substantiv comun simplu,/număr singular, gen feminin” – un mod, s-ar putea spune, de a păcăli cititorii, căci metafizica din jurul morții e demistificată în paginile despre „tanatologie/tautologie”. Devine rapid evident că temele cărții sunt furnizate de biopolitica și mai ales necropolitica din jurul formelor (capitaliste sau nu) de organizare statală (și ideologiile religioase sau seculare care vin la pachet cu acesta), de unde și refrene precum „Cine nu are Lege să-și cumpere!” sau „Trebuie să fim uniformi. La dracu’!”. Erotica „preafericitului Sade” și corpul falic, licantropia și devenirea-animal – greu de găsit o formă crudă de (non)existență care să nu fi fost pusă aici în evidență/scenă.
Dar ce rol are tot acest teatru al cruzimii chirurgicale? Ca în cele mai savuroase filme distopice, o secvență postapocaliptică (cu o lume „plină de cioburi și/Carne.”) e urmată de un absurd pseudo-imn de stat:
„Bărbatul iubește femeia și femeia iubește bărbatul./Produsul iubirii lor este copilul, pe care bărbatul și femeia îl iubesc./Statul iubește bărbatul, care iubește femeia, care iubește.//…//Atât Statul, cât și bărbatul, cât și femeia iubesc până la nebunie copilul,/Pentru asta au creat familia./Familia fu patria cea mică,/Precum patria fu familia cea mare!//Astfel, Statul iubește patria, la fel de mult cm bărbatul iubește femeia./Toți se iubesc!”.
Nu înainte de un alt lait-motiv, „Ha he hi ho hu!”, devine limpede etica nomadă afirmată alteori printre rânduri: „Fugi. De/Vino animal încă o dată încă o dată și iar din nou,/La nesfârșit”. O speranță utopică de pe vremea lui Rousseau? Poate, dar îmi place să cred că măcar unii dintre cei care vor trece prin proba unei asemenea lecturi se vor lăsa mai puțin definiți de „aparatul de stat” în vremurile următoare…

(Iulia Militaru & Co., Confiscarea bestiei. O postcercetare, Editura frACTalia, București, 2016)