Bob cu Bob

Mircea Ţuglea

Reacţia mea a fost, sigur, că „se pregăteşte Bob Marley”. S-o spunem pe şleau, oricâte critici ne-ar fi aduse: Bob Dylan nu merită Premiul Nobel pentru literatură – decât în cazul în care însuşi conceptul de literatură se va fi schimbat – şi, din acest punct de vedere, singura opinie adecvată, din spaţiul de limbă română, mi s-a părut cea a lui Radu Vancu, care vorbea despre o „resetare” a viziunii noastre asupra literaturii. Cu alte cuvinte, „literatura” s-a schimbat, nu Bob Dylan – care n-a devenit deodată mare scriitor, fiind, în acelaşi timp, un mare autor – mulţi dintre noi l-au ascultat, mult mai puţini l-au citit (în special acea Cronică a vieţii mele. Primul volum). Pe aceste criterii, cum spuneam, i se poate acorda premiul şi lui Bob Marley, măcar pentru versul, de o frumuseţe neasemuită, no woman no cry, aşa cum blowing in the wind al lui Dylan, din Vechiul Testament, îl face mare poet – pe el şi pe Florian Pittiş.

Dar cum s-a schimbat, s-a „resetat”, sistemul de valori, epistema – cum o denumesc filosofii, orizontul nostru de cunoaştere şi de aşteptare? Ar fi fost posibil, acum câţiva ani, ca ultra-conservatoarea şi ultra-„corectă politic” Academie Suedeză să dea Premiul Nobel pentru Literatură unui biet „cântăreţ”? Care, în acea seară, avea concert în Las Vegas, şi n-a catadicsit să spună o vorbă despre asta? Vremurile s-au schimbat, dramatic. Ca importanţă, n-am alt termen de comparaţie decât alegerea lui Barack Obama, sau – cel mai probabil, lui Hillary Clinton, ca preşedinţi ai celei mai puternice ţări din lume. Sau, păstrând proporţiile, a lui Klaus Iohannis, în România – de neînchipuit cu numai câţiva ani înainte. Epistema s-a modificat complet – iar noi trăim nefericitul moment în care ea se află în plină schimbare. Suntem, ce-i drept, obişnuiţi cu asta, după 25 de ani de eternă tranziţie – dar, acum, tranzităm înspre ceva nebănuit.

Memoria noastră e volatilă, iar acea a internetului cu atât mai mult. Ziceam, cu vreo 20 de ani în urmă, aflându-mă la Viena, ca răspuns la o anchetă a unei reviste online (i-am şi uitat numele) – una dintre primele, pe atunci, când până şi marile ziare încă n-aveau ediţii pe web – că trecem printr-o epocă asemănătoare, poate, doar cu cea homerică, în care artele, formele de expresie, se combină în mixuri surprinzătoare, şi din ce în ce mai virtuale. Realităţi diverse, infinitezimale abateri, care deconstruiesc toate marile noastre speranţe. O schimbare de paradigmă în care, de aşteptat, este tocmai neaşteptatul. Toate acestea, ca răspuns la acea anchetă despre primul meu volum, Proezia. Îmi pare clar că, în tot acest timp, procesul a continuat – lucrurile s-au miniaturizat, informaţiile au început să fie stocate în cloud, până şi senzaţiile noastre se regăsesc într-un selfie. Literatura nu mai poate fi o „metanaraţiune”, cum zicea Lyotard – iar Premiul Nobel cu atât mai puţin. Din acest punct de vedere, este legitimă acordarea lui către Bob Dylan – fiindcă legea, cea care conferă legitimitatea – s-a transformat.

Dar, în definitiv, ce este Premiul Nobel pentru literatură? Nu trebuie să uităm că a fost acordat (pentru prima oară, în 1901) unei serii întregi de poeţi şi prozatori pe care astăzi, în cel mai bun caz, i-am putea considera mediocri (începând cu Sully Prudhomme, Theodor Mommsen – mai cunoscut ca istoric, apoi Kipling sau chiar Sienkiewicz) – care reflectau mentalitatea „victoriană”, dominantă, şi cea de „belle epoque”, în ascensiune. Într-un moment în care, triumfătoare, literatura şi artele se dovedeau catalizatori importanţi, în procesele sociale, în modernizare, în schimbarea mentalului colectiv. Literatura, romanul mai ales, jucau rolul pe care-l au astăzi filmele, experienţele virtuale, 3-4D, „vânarea (blowing) de pokemoni”. Însă, acum, a încetat de-a mai fi o metanaraţiune. A (re)devenit un cântec.

Dincolo de percepţia simbolică a acordării premiului lui Bob Dylan, în dauna unor mari prozatori precum Thomas Pynchon sau Philip Roth, sau chiar a lui Mircea Cărtărescu – eu văd aici, cum spuneam, o schimbare (întârziată, însă majoră) de epistemă. Din nefericire, de obicei, astfel de switch-uri anunţă conflictele ce vor urma. Îmi place Bob Dylan, mă bucur c-a luat Premiul Nobel – nu-mi plac însă consecinţele. Care vor veni, Bob cu Bob. Efeminante, efervescente. Va fi un la belle (sau le bonNobel (cu discordanţa de gen inclusă).

 

Dinspre literatură contra Literaturii

Yigru Zeltil

Marele sport naţional? Comentariile internautice, dezbaterile duse până la injurii, blocări şi „unfriend” pentru nişte diferenţe de opinie… O posibilă teorie a conspiraţiei ar spune că premiul Nobel i-a ocolit pe români pentru că nu este conceput decât pentru a ne face să ne dăm cu părerea an de an… Iată că anul acesta l-a câştigat (pentru „literatură”!) Bob Dylan, din care a tradus la noi şi, aţi ghicit, Mircea Cărtărescu…

Am încercat şi încerc să evit discuţiile acestea sterile. Ele presupun, în primul rând, „credinţa” că premiul Nobel pentru literatură mai are sau a avut vreodată o legătură reală cu „valoarea literară” (adică estetică). Deşi nici scrierile sale nu sunt cu totul irelevante, Bob Dylan nu pentru poziţia sa în câmpul literar ar fi fost premiat.
Vagile criterii geo-politice şi socio-culturale, oportunităţile circumstanţiale sunt cele care şi-au spus cuvântul încă de la înfiinţarea premiului, datorită lor au ajuns şi unii mari scriitori pe lista laureaţilor, recrutaţi, în rest, mai ales din rândul literaturilor aşa-zis „minore”, care zic şi ele „bogdaproste”… Dacă mai menţionăm şi că doi membri ai Academiei Suedeze, în loc să acorde premiul pe 1974 lui Saul Bellow, Graham Greene ori Nabokov, şi l-au acordat singuri (cei mai mulţi dintre laureaţi fiind deja suedezi), ar trebui să fie clar că premiul n-are o legitimitate literară reală şi că nu contează decât pentru casele de pariuri şi în zona de
marketing.

De data asta, premiul l-a obţinut cineva a cărui notorietate culturală nu mai avea nevoie de nicio cârjă instituţională. Ca să-l parafrazez pe Leonard Cohen, acest premiu pentru Bob Dylan este ca o medalie pentru vârful Everest, o certificare de la sine înţeleasă. Dar se pare că unii din Academie încercau de mult timp să-l propună şi, în orice caz, au anunţat de mai mult timp că ar vrea să premieze şi cantautori. O alegere stupefiantă pentru unii, deşi definiţiile puriste ale literaturii au intrat în moarte clinică de mai multe decenii încoace…

Pe mine, cel puţin, mă lasă rece. Aş putea să fac liste cu zeci de scriitori (sau chiar cantautori, e drept, mai puţin populari ori „canonici”…) pe care aş fi preferat să-i văd în poziţia acesta, unii au şi încercat s-o facă. Dar nu are rost. E ca şi cum aş produce un gen de muzică pentru un public avizat şi, deci, ar fi absurd să mă raportez la Eurovision.

Când văd chiar scriitori pe care îi credeam ceva mai lucizi trâmbiţând cu aplomb nostalgia pentru sonuri orfice, trubadureşti sau păunesciene, când văd scriindu-se pe „tencuielile” facebookiste cuvinte atât de mari, nu pot decât să mă retrag în banca mea şi să-mi văd de proiecte (cum ar fi să traduc dintr-un autor care a murit săptămâna trecută, David Antin, genul de poet despre care se spune peiorativ că numai alţi poeţi l-ar citi…).

Nu m-am putut abţine să nu mă distrez puţin văzând ce s-a mai scris pe această agoră-poiană-perete care este Facebook-ul, dar mirosul devine deja insuportabil. Ce rost are să jurăm pe Bolaño şi pe „tragismul” Literaturii cu litere de-o şchioapă, când tragic este abia felul în care, deşi învăţământul şi industria de carte sunt la pământ, ne închipuim că ar conta datul nostru cu părerea?

Nobelcraţia literaturii

Daniel Clinci

Cote la casele de pariuri, predicţii, speranţe naţionaliste, apoi dezamăgiri, acuze, acceptare şi bucurie. Cam aşa se desfăşoară spectacolul mediatic al premiilor Nobel în fiecare an. De data aceasta, premiul Nobel pentru literatură a mers la Bob Dylan. Se pare că Dylan şi-ar fi cântat poezia ca şi vechii greci, conform secretarului permanent al Academiei Suedeze, care a vorbit despre Homer şi Sappho. Ca şi cum n-ar fi trecut vreo trei mii de ani de-atunci. Alţii au invocat tradiţia aezilor, barzilor şi trubadurilor. Adică nişte chestiuni medievale. La noi, fiecare şi-a dat cu părerea, pro şi contra. Mircea Cărtărescu a reacţionat ca şi cum l-ar fi jignit cineva personal, pentru a reveni cu afirmaţia mai împăciuitoare că zidurile cetăţii literaturii au fost întotdeauna permisive, deci până la urmă e ok.

În primul rând, toată tevatura asta în care fiecare îşi dă cu părerea, neapărat pro sau contra, asupra unei chestiuni pe care o decid câţiva oameni demonstrează, pentru a mia oară, că suntem provinciali şi periferici. Nimeni nu ne-a întrebat, dar noi răspundem: simptomul unei culturi periferice care, ignorată (de multe ori, pe bună dreptate) de Europa, se vede nevoită să tranşeze foarte categoric problemele care nu o privesc. În al doilea rând, am observat o bucurie colectivă care afirmă faptul că literatura şi-a depăşit, iată, limitele. Probabilitatea ca „literatura” să fie definită de un premiu, fie el şi de aproape 1.000.000 $, este destul de mare. De acum înainte, literatura va fi ceva mai mult decât a fost pentru că Bob Dylan a încasat un mare premiu. Desigur, în acelaşi fel, şi pacea are alt sens de când preşedintele Statelor Unite a primit acelaşi premiu, dar pentru pace, în 2009. Lumea, din nou, s-a împărţit între apărători şi acuzatori care nu-şi dau seama că joacă acelaşi joc. Cel al marketingului, al caselor de pariuri, al speranţelor naţionaliste, în fond, un spectacol cum este şi cel de fotbal. Unii ţin cu Cărtărescu că-s români. Alţii nu ţin cu Cărtărescu tot pentru că-s români. Unii ţin cu literatura, deci Bob Dylan n-are nimic de-a face, alţii ţin cu eliberarea literaturii, iar Bob Dylan e în regulă.

De fapt, o editură va republica textele lui Dylan în traducerea lui Cărtărescu. Traducătorul va vorbi despre cantautorul-poet pe la evenimente de promovare şi târguri. Lumea va asculta muzică şi va fi fericită. Albumele lui Dylan, un muzician care nu mai are nicio relevanţă pentru nimeni cu excepţia nostalgicilor, se vor vinde, mai nou, extrem de bine. Dacă cineva ar avea inspiraţia de a pune şi citatul secretarului Academiei Suedeze, cel cu Homer, pe banderola volumului cu textele lui Dylan, poate că se va vinde şi Odiseea. Pentru că totul este spectacol, totul se întâmplă pentru spectacol. Iar spectacolul e întotdeauna pe bani.

Marea ipocrizie este că se încearcă comentarii savante care să motiveze decizii, ca şi cum ar conta cu adevărat. Marea ipocrizie este că se vorbeşte cu seriozitate despre aşa ceva. Ar fi fost mai rezonabil dacă spectacolul ar fi fost acceptat şi recunoscut. Şi pentru că sunt obligat de propriul provincialism să-mi asum o poziţie în această privinţă, dintre Homer şi Bob Dylan îl aleg pe Homer Simpson. Sper să primească Nobelul pentru ceva, pentru orice. Ar fi mai onest.