A fost bine. A fost foarte bine. A fost grozav. A fost excepțional… Nu, hai să nu o luăm chiar așa. La urma urmei, mai rar se întâmplă ca la un eveniment literar din Constanța să se adune pentru a citi nu doi, ci nouă scriitori. Mai trebuie să ne întrebăm de ce stau lucrurile așa?… Nu ne rămâne decât să facem ceva concret în privința asta.
Alături de reinventarea site-ului revistei Tomis, un pas important anul acesta a fost să reluăm formula Atelierelor Tomis – club de lectură cu public și, când a fost cazul, platformă de promovare a cărților recent publicate de către autorii în cauză, tocmai pentru a pregăti terenul în vederea unor evenimente viitoare cu mize, dar și resurse mai mari. Însă ne-am gândit să ne abatem puțin de la această formulă pentru a încheia în forță seria de anul acesta cu o ediție specială.
Astfel, ediția cu numărul nouă a adus laolaltă nouă invitați (zece dacă îl includem pe cel care nu a mai putut să vină, Răzvan Pricop) și – cu voia dumneavoastră – auto-invitați, nouă scriitori constănțeni maturi și ceva mai tineri citind din textele lor edite și inedite: Mugur Grosu (teleportat de la București pentru a ne reciti poemul „viaţa mea – ediţie revăzută şi adăugită”), Marius Pârlogea (cu noile sale poeme, pe care le-ați mai putut auzi la o ediție anterioară a Atelierelor Tomis), Dorin Popescu (singurul care a preferat să ne citească nu beletristică, ci un eseu  despre „podurile din Saravejo” ca imagine a unei „idilice Bosnii frânte”), Iulia Pană (care, pe lângă câteva texte din volumul „Rigla de aer”, ne-a citit și „Uhoohoo”, un poem scris cu ocazia unei rezidențe la ICR New York), Mircea Țuglea (cu un capitol din romanul în lucru „Grazia”), Tudor Ganea (cu încă un fragment din noul său roman, „Miere”), Robert Burcuță (cu mai multe proze „ultra-scurte”, printre care și o povestire apărută în volumul „ficțiuni reale”, proiect realizat de Florin Piersic jr.), Yigru Zeltil (cu textul conceptual „din viața unui adult”) și, nu în ultimul rând, Emilian Avrămescu (care ne-a asigurat un „blast from the past” cu poemele sale de tinerețe, scrise și publicate în perioada Cenaclului de Marți).
Formula a fost una hibridă, deoarece nu fiecare lectură a mai fost urmată de discuții. De departe cea mai lungă discuție am avut-o în dreptul textelor singurului debutant, Robert Burcuță. Una dintre proze a fost precedată de avertismentul că urmează limbaj „licențios” și „pornografic”, dovedindu-se însă a fi o povestire erotică poate mai puțin ultragiantă decât ce se scria în deceniul trecut pe la festivalurile EroTICA – în orice caz, lipsit de subtilitate. Mai valoroasă ca proză este color run, unde mijloacele stilistice reușesc să fie adecvate (deși Mircea a considerat că este mai prețios limbajul naratorului decât ar fi fost nevoie), unde ar mai fi puține de tăiat, poate doar de rescris. Totuși, aceasta nu este o reușită de natură să sugereze că autorul ar putea trece deja la roman. Mircea Țuglea a perpetuat în intervenția sa prejudecata conform căreia proza scurtă nu poate fi decât o trambulină pentru roman, pe când proza scurtă devine o specie tot mai autonomă, iar scrierile care combină genuri și se abat de la compartimentările rigide par să revină în forță, deși postmodernismul „pe stil vechi” părea epuizat în anii 2000.
Pentru că mi-am epuizat resursele de hlizit în atelierele anterioare, am trecut la o strategie mai subtilă, o capcană în care a și căzut Mircea. Venind cu un colaj de sfaturi de către/pentru tineri adulți – postări oarecare de pe rețeaua tumblr, pe care le-am tradus, localizat și rescris –, am promis că voi face din cartea aceasta un fel de… bildungsroman. Textul a fost receptat de către public ca o comedie stand-up, de către moderator ca un fel de experiment joycian, iar pentru mine a fost o ironie (în realitate, sunt mult mai neîndemânatic decât „personajele” din text). Face parte și dintr-un proiect literar mai amplu, dar să nu mai ocup degeaba spațiul de emisie…
Dacă punem la socoteală vinul și voia bună pe care măcar o parte din public a afișat-o, n-aș spune că a fost un „cenaclu cazon”. Nu ne-am propus repetarea cenaclului Flacăra, iar un nou cenaclu Euridice nu va mai apărea prea curând, dar ne-am propus cu Atelierele Tomis să nu facem rabat de la calitate. Mulțumim și cu această ocazie gazdelor de la Narcispoetica și sperăm să ne vedem cu bine într-un an mai productiv…

 

Mugur Grosu

viaţa mea – revăzută şi adăugită (fragment)

(…)

n-am citit nici o carte de patapievici, ştiu, urât din partea mea,
recunosc,
dar, ca o grămadă de oameni din jur, ştiu şi eu titlul ăsta,
toată lumea vorbeşte,
eu n-am nici măcar timp să vorbesc cu mine
de mine
deşi ce efort s-a făcut până aici, ce efoooooort!
mi-au dat şi-un nume
să-l port de mic, să-l sucesc ca pe un bonsai,
să-ţi ia faţa de cum îl vezi în vitrină,
uite-aici au dat-o-n bară ai mei,
ce-o fi fost în mintea lor, zicea un prof de istorie
(avea, deci, relaţii mai intime decât mine cu timpul) ce-o să faci tu
la bătrâneţe cu numele tău, mugurel.
aşa pesimişti să fi fost? s-or fi gândit că n-apuci şi tu
senectutea? în plus, e penibil să scrii poezii când semnezi
mugurel. aşa că iată-mă şi la chirurgie estetică: la debut
mi-au pilit niţel nasul. dar de ce să mă plâng?
mugur grosu are-o simetrie plăcută, discretă,
sună aşa cum ar trebui să sune un brand, asta-i limpede.
de două ori câte două silabe,
patru găuri alăturate.
murmuraţi şi voi: mu gur gro su.
patru găuri
un pic mai sus decât celelalte.
cu puţină şansă s-ar fi putut întâlni.
co ca co la. mu gur gro su.
char lie cha plin. mu gur gro su.
el vis pres ley. mu gur gro su.
ji mi hen drix. mu gur gro su.
david bowie. mugur grosu
marin mincu. mugur grosu.
marius ianuş. mugur grosu.
sorin dinco. mugur grosu.
mircea ţuglea. mugur grosu.
cosmin perţa. mugur grosu.
mugur grosu. mugur grosu.
viguros, dar aşa delicat!
masculin, dar cu sentimentul la piept,
încărcat,
gata să tragă cu el
în tot ce se-ntâmplă!

fireşte, tot greul se petrecuse deja
cu mult înainte de naştere.
dormeam în sângele bunicului meu
şi el m-a purtat aşa prin ger, schije şi gloanţe
prin cele mai aglomerate aorte ale istoriei:
doar la Stalingrad au căzut peste două milioane.
vreo 200.000 erau din părţile noastre,
m-aş fi putut număra şi eu printre ei, nimeni n-ar fi ştiut,
nimeni nu era sigur,
nici măcar mâinile care goleau tabla de şah:
jucătorul Paulus se trezi cu un tic incontrolabil al ochiului
care apoi îi afectă partea stângă a feţei
iar numitul Ciuikov se căptuşi cu o eczemă teribilă
aşa că fu nevoit să-şi petreacă restul războiului
cu mâinile bandajate.
de-acolo am prima mea amintire din moarte,
primul semn că găurile se suprapun, uneori, peste găuri.
oare la Stalingrad să fi fost? sau la Cotul Donului?
nu-mi mai amintesc bine, dormeam în sângele lui.
doar o aşteptare chinuitoare şi lungă
de câteva sute de kilometri
liniştea uscată şi grea înainte de moarte,
toţi ştiau asta. şi-o aşteptau cu o floare de sânge în piept.
bunicul meu, însă, s-a culcat liniştit
şi-a pus vestonul pe pământ, s-a întins şi-a căzut imediat
într-un somn adânc: să mă trezeşti peste două ore,
atât i-a spus ordonanţei, şi-a adormit.
şi imediat avu un vis tare ciudat,
visul acela care mă ţine încă în viaţă:
veni cineva şi îi spuse: ioane,
te vei trezi şi vei primi un ordin
să înaintaţi. veţi coborî o vale şi-apoi
veţi urca un deal
şi-apoi veţi coborî iar
şi când veţi urca, tu să nu mai mergi înainte,
căci acolo-şi vor găsi toţi sfârşitul.
imediat cum se trezi uită totul.
veni şi ordinul, porni cu trupele înainte
apoi coborî o vale, urcă un deal şi coborî iar.
şi când urcă, deodată i se deschise în faţă tot visul.
îşi aminti, cu lux de-amănunte, tot ce avea să se-ntâmple acolo.
şi-aşa a fost. toţi ceilalţi, sute de mii de făpturi, au murit.
ai lui nu.
iar eu am dormit în sângele lui încă treizeci de ani.
încă nu-mi amintesc ce-am visat.

 

Marius Pârlogea

 

Ai stare?
Io mă duc la munk şi mângâi un delfin
Umblu-n haine care chiar îmi vin
Ştiu mereu chiar şi să-mi aleg stăpân
Atât timp cât o face Eu
Totu-i sub control
Dac-aş vinde carne aş fi japonez
Dac-aş vinde suflet aş fi chiar ţigan
De-ar fi iarăşi rimă intre stări, la noi
Am fi toţi capabili de alegeri noi
Și-uite aşa mă plimb printre saci cu voi
Toţi închişi ca-n pungă cu fermoaru-n gură
Zici că-s primu la Chemarea de Apoi

Hai s-o facem lată!
Dintr-o cuşcă plată
Să iasă un Elefant
Să-l hrănim cu pompa
Ca pe-o bicicletă
Până moare lent

***

Sufletul meu
E de transport marfă
Îți mobilez viaţa cât ai zice
peşte!
Îți las senzaţii la scară
îţi văruiesc sângele în albastru
am bormaşina perfectă pentru creierii tăi
şi temperatura setată momentului în care adormi!
Totul e să-ţi meargă interfonul!

***

Ai grijă!
Purgatoriul e lumea lui John Malkovich!
Scaunele pe care aştepţi au cuie
şi în picioare n-ai loc!
Toţi fac la fel!

Când mă atingi mă dai afară din corp!
Atunci
Am rătăciri de brad
Răsturnat direct într-o sticlă
Și bule de aer pe la colţul gurii
Tu mi le ştergi tandru cu o carte
Ca pe urdori
Și mă trezeşti uşor pe uscat!
Hai, iubitule, ridică-te
şi te poartă ca un peşte-n pădure!
Doar nu vrei să-mi fie ruşine
Cu tine de braţ
Printre atâţia-n picioare!

Lămureşte-mă!
Nu ştiu dacă eu sunt
Dar sunt sigur că tu eşti!
Decât să-ţi fac ţie vreun rău
Mai bine imi scot inima din piept
Cu excavatorul!!!

 

Dorin Popescu

Podurile din Sarajevo (fragment)

 

Metaforă totală, cu subînțelesuri misterioase și conotații care acoperă întreg registrul ontologic, de la speranță la suferință, de la suferință la grotesc, podurile din Sarajevo ilustrează, în aceste zile, imaginea unei idilice Bosnii frânte.
Căci nu numai furia apelor reînvață, după o lungă uitare de peste 100 de ani, a frânge poduri în Bosnia, prigonind aproape o jumătate din populația ei și mutilând o treime din economie (cu pagube peste 1,3 miliarde euro), dar și furia, mai perversă în toate, a istoriei înseși.
În aceste zile, în această parte a lumii, la Sevastopol și Sarajevo, Fântâna-Albă și Țiganca, se comprimă simbolic 100 de ani de istorie și trei războaie mondiale: simultan cu ceremoniile de comemorare a o sută de ani de la atentatul de pe Podul Latin, despre care ni se tot spune că ar fi fost o cauză fie și indirectă a primului război mondial, anularea regimului de vize pentru românii de peste Prut și semnarea Acordului de asociere la UE a Basarabiei îl închide, metaforic, pe al doilea (cel puțin pentru români: cu libertatea românilor de peste Prut ia sfârșit pentru noi al doilea război mondial), iar bătălia de câteva minute pentru Sevastopol precipită spre Europa următorul, al treilea război, într-un singur veac.
Pentru inițiați, podurile din Sarajevo sunt simbolul magic al conviețuirii multietnice în Bosnia și Herțegovina, cel puțin de la așezarea, de la Soliman încoace și mai demult încă, a primilor fluxuri de turci otomani în Balcani. Ele sunt și mult căutate treceri prin munți, care îmbină feeric, ca și în Muntenegru ori Croația, magia strâmtorilor înalte cu liniștea tainică a apelor repezi și clare (verdele turcoaz al cursurilor de apă din Bosnia este irepetabil în toată Europa), sărbătoare pentru ochiul fotografic doritor de show. Podurile din Sarajevo sunt și răspântia întâlnirii tragice a unui trecut ocult, povestit mai mult în stećci (pietre de mormânt medievale, protejate UNESCO în Bosnia) decât în arhive istorice și un prezent care se încăpățânează să devină modern și european. În fine, podurile din Sarajevo sunt și numele unei superbe proiecții artistice în care există și România – un grupaj de 13 scurte povești cinematografice despre Sarajevo și Bosnia, care a avut premiera recent, la Cannes, în preambulul comemorării centenarului debutului primului război mondial. Căci primul război mondial chiar aduce o ultimă linie de forță a podurilor din Sarajevo: pe unul din acestea, Podul Latin, în urmă cu exact 100 de ani, arhiducele Franz-Ferdinand și frumoasa lui soție, Sofia, erau asasinați de sârbul Gavrilo Princip.
Frumoasă metaforă pentru cei care găsesc sau construiesc un sens în istorie: în dimineața zilei de 28 iunie 1914, după ce au supraviețuit unui prim atentat cu bombă, arhiducele și soția sa vizitează ad-hoc spitalul care găzduia pe răniți și destinul tragic îi aduce în fața glonțului belgian al lui Princip după chiar vizitarea răniților, fără de care, probabil, planurile conspiratorilor ar fi eșuat. Nu ar fi existat un 28 iunie la Sarajevo dacă Majestățile-lor ar fi fost pre-dispuse la egoism cinic, dacă ar fi plecat indiferente acasă, dacă nu ar fi ordonat câteva minute de alinare la căpătâiul celor răniți.
În aceste zile de iunie 2014, Sarajevo a redevenit centrum mundi. Sute de mii de turiști sosesc pe Podul Latin pentru a se bucura că sunt parte a unui destin care chiar are povești despre sine (ca o paranteză exotică, cei mai mulți dintre aceștia vin din Țara Soarelui-Răsare; în pofida unei medieri fără precedent, în Franța și Germania în special, a semnificației Centenarului, turiști europeni sosesc sporadic la Sarajevo, în trecere spre litoralul adriatic muntenegrean sau croat).
Românii nu știu (povești) și nu trec (poduri). Pentru noi, podurile din Sarajevo spun mai puțin, de exemplu, decât tunurile din Navarone. Chiar dacă experiența tragică a Balcanilor este dureros de aproape, temporal și geografic, chiar dacă existăm, inițiatic, în legenda cinematografică a podurilor din Sarajevo cu o peliculă a lui Cristi Puiu, chiar dacă e mai multă legendă și istorie aici decât în jumătate din restul Europei. Chiar dacă și românii își au un 28 Iunie al lor, la fel de tragic ca și cel bosniac. Debarcarea în Normandia respiră mediatic mai bine în România decât crima de pe Podul Latin, se vinde mai scump.
În aceste zile de iunie, sârbii și bosniacii comemorează separat. Pentru Sarajevo și Banja Luka (orașul-emblemă al sârbilor din Bosnia și Herțegovina, capitala entității sârbe, Republica Srpska), există două istorii ale Podului Latin, separate și paralele. Bosniacii din Sarajevo își comemorează 28 Iunie,
atentatul de pe Podul Latin, în cadrul unui ambițios program francez, Centenarul, în termenii unui eveniment de referință pentru fundamentul Bosniei moderne de astăzi, iar sârbii de la Banja Luka, pentru care podurile din Sarajevo spun altă istorie, celebrează, împreună cu sârbii din Belgrad, doar gestul eroic de eliberare comprimat în glonțul lui Gavrilo.
Ca și în urmă cu 100 de ani, podurile din Sarajevo s-au frânt. Nu furia apelor le frânge, ci neputința bosniacilor, croaților și sârbilor din Bosnia de a-și găsi sau țese înțelesuri istorice comune sau măcar de a-și găsi liniștea sub sensurile diferite care îi despart.

Dorin Popescu, Podurile din Sarajevo

Iulia Pană

Uhoohoo

Pe șoseaua 66 merg de trei ori pe săptămână
La cafea și film
și de două ori am cotit-o pe 22
ca să ajung în big city
Viața la țară are farmec de nuvelă
Din când în când un camion lucitor mai lovește o căprioară
lângă tabăra scriitorilor care își propun scene horror
în închipuite cărți vandabile
dar căprioarele revin… cu bursuci, veverițe
Iepuri, toate gâzele pământului și
licuricii
de care ai auzit doar în povești.
Grădinile stau întinse pe mile de iarbă
pe dealurile paralele cu șoseaua 66
apoi dacă te rătăcești dai de
râul hudson pe care se aduceau
uriașe balene la împachetat în conserve
când orășelul era oraș
înainte de crize
înainte ca viața să devină stranie
ca o bucată de carne pusă la macerat
uhoohoo
make my dreams came true
alunec pe șoseaua 66
să beau
ice coffee la dunkin’ donuts
pentru că o poetă nativă e addicted
și trebuie să fim și noi
ăștia veniți de pe alte planete
fără bagels
dar și noi cu covrigi tot cu gaură
ce coincidență
de parcă am căuta
o ieșire din cercul ce se strânge
o centură metalică de lașitate.
uite așa după 9/11 s-a mutat
lumea bună în vale acolo lângă căprioare
unii au și în casă
îmbălsămate după ce camionul din garaj
le-a împrăștiat pe asfaltul de calitate.
ei bine
mă mai plimb de vreo 2 ori pe șoseaua asta
imaculată și nesfârșită
și apoi
sâmbătă mă întorc acasă.

 

Mircea Țuglea

Grazia (fragment)

 

Când intrasem, la Institutul de Arhitectură, căutând nu ştiu ce laborator în care avea examen, am găsit un miner care spărgea, metodic, cu ranga, şi ţigara aprinsă în colţul gurii, vitrinele cu roci. S-a oprit, ne-a măsurat din priviri şi s-a apropiat de ea. Am simţit fizic cum pluteşte pericolul. Vara, într-o rochiţă scurtă, fistichie, şi cârlionţii revărsându-i-se pe umeri. O blonduță-drăguță-grăsuță-prostuță într-atât de dulce încât o mâncai din priviri. I-a spus, scurt, „la ce te uiţi, curvo?”, după care i-a tras o palmă, care-a proiectat-o direct în vitrină. Stăteam ca prostit, ştiind că nu pot face nimic. Mi-ar fi tras una cu ranga în cap, iar pe ea, după aceea, probabil că ar fi violat-o. Trebuia să ieşim, repede, să părăsim laboratorul, cu rocile şi minerul lui cu tot. Am încercat să schiţez un semn de pauză, ridicând mâna ca la time-out, şi am scos-o din vitrină. Chiar în acel moment, mi-a trecut prin cap ideea absurdă că, dacă aş fi avut plete, ca acum câteva luni, ranga minerului m-ar fi ţintit şi pe mine, şi atunci ar fi fost totul pierdut. Ce bine că mă tunsesem, regulamentar, cu câteva săptămâni în urmă, din cauza căldurii. Am coborât cu greu scările Institutului. Cezara plângea, sângera pe la coate, genunchi, sprijinându-se de mine. Ne-am îndepărtat cât mai repede, luând-o pe străduţe ocolitoare, şi ne-am oprit într-un părculeţ care, spre deosebire de zumzetul marilor bulevarde, era liniştit la orele acelea ale amiezii. Se mai calmase, dar senzaţia aia de umilinţă totală n-o părăsise, şi nici pe mine. Mi-a spus: „Nu mai pot, mă car. Îmi iau nenorocita asta de diplomă şi plec în Israel”. Ştiţi deja că era un pic evreică – deşi n-am mai văzut o evreică blondă. Bunicii ei pe linie maternă stăteau, de mulţi ani, în Israel, şi, în fapt, doar bunica era evreică. N-aveam cum să nu-i dau dreptate. Trebuia să plece, şi ar fi trebuit să plec şi eu.
A mai rămas, într-adevăr, până şi-a luat diploma. „Nici nu ştiu la ce-o să-mi folosească, în Israel”, zicea. „Nu ştiu limba, nu cunosc pe nimeni, în afară de bunicii mei, pe care nu i-am mai văzut de ani”. „Nu mai pot sta în România”. Mă durea, la propriu, şi, mai ales, aveam conştiinţa faptului că fusesem laş. Ştiam că ea ştia, şi că ştia că eu ştiam asta. În acea noapte, ne-am simţit în întregime străini. A doua zi a plecat. Am condus-o la aeroport – mi-a rămas în minte doar eşarfa ei, fluturând multicoloră în drumul spre avion, împreună cu cârlionţii cei blonzi. N-am mai schimbat nicio vorbă de-atunci – presupun c-a trecut printr-o perioadă de adaptare, aşa cum eu însumi treceam, la Viena. Până când am dat de numele ei pe-o reţea socială, LinkedIn, dacă nu mă înşel. Scria că este un fel de agent sau dezvoltator imobiliar, n-am reţinut. Totuşi, până la urmă îi folosiseră cursurile de arhitectură. I-am scris, dar îmi răspundea rar, şi cu decalaje mari. În ultimele mesaje, am întrebat-o cam ce-a vândut. Mi-a răspuns: „Tocmai am dat un zgârâie-nori în Dubai, chinezilor”. Am rămas mască – „Şi, ce-ai făcut cu banii?”. „Mi-am luat o insuliţă artificială, de-aia mică, în Golf”. Când i-am spus asta lui Mişu, cu care mă aflam la Jasmin, a căscat ochii mari. A scris pe loc, în seara aceea, o nuvelă, Cezara, pe care o am şi acum pe telefon, ceva cu „insula strălucitoare” – dar care n-a fost publicată. Tastam, sorbind sake: „Şi, insuliţa asta, pe ce se bazează?”. Mi-a răspuns, în fine, c-un emoticon din ăla, care însemna şi zâmbet, şi-amărăciune. Cu un zâmbet dulce-amar.

 

Tudor Ganea

Miere (fragment)

 

Blocurile din colonie îşi aveau intrările pastișate după arhitectura templelor greceşti. Aparatele de intrare se repetau asemenea unor paraziţi de rasă desprinşi dintr-altă epocă şi înfipţi în faţadele lise ale clădirilor staliniste. Timpanelele prefabricate îşi sprijineau triunghiul masiv pe frize din beton crăpat, iar din rosturile frizelor mustea o igrasie ce-şi adunase zeama tulbure în mici stalagmite, sub arhitravă, ale căror picături reci cădeau tot timpul în capul locatarilor, ca o perdea de apă. Pe cele două coloane ionice crescuseră licheni ce-şi urcau ciupercăraia aspră spre capitelurile cu abacă subdimensionată. Acolo, printre şanţurile năpădite de muşchii şi lichenii de pe coloanele ionice, Radu îşi plimbă degeţelul, apăsând din loc în loc moliciunea – ca de burete – din care mustea umezeală. Apoi îmbrăţişă stâlpul, lipindu-şi buzele de pâsla verzuie şi sorbi apa rece. Mierea, ce i se uscase pe buze, se înmuia şi îndulcea zeama suptă din betonul îngheţat. Cu dinţii înfipţi între canelurile ciobite, simţi cum izvorul începe să se încălzească. La început imperceptibil, apoi din ce în ce mai mai evident, lichidul înghiţit ajunse în scurt timp să-i frigă esofagul. Strângând cu putere stâlpul, îşi simţi mânuţele adâncindu-se tot mai mult în masa betonului, sugurmandu-l de-a dreptul, până când reuşi să-şi atingă şi apoi să-şi prindă palmele în jurul întregii circumferinţe din interiorul căreia răzbătea acum un zbucium pulsatil. Când duritatea elementului de susţinere lăsă locul unei moliciuni organice, de muşchi încordat, băieţelul începu să muşte din tencuiala devenită zgarcioasa, ca de şorici. Precum un şoricel ce-şi săpa o galerie în pâine, mancandu-i miezul, Radu rupea, mesteca şi înghiţea, înfundandu-şi capul prin pielea tencuielii până când intră cu totul în adâncul coloanei. Incizia, prin care se strecurase, se închise în urma lui şi se pomeni purtat spre capitel. Deschise ochii şi văzu, prin mucilagiul în care suia, silueta întunecată, nedefinită a blocului de vizavi care se distorsiona, se lăbărţa şi îşi modifica încontinuu marginile, ca o nălucă. Clădirea îl purtă prin sistemul de armare al stâlpului, cu fierul transformat în oase. Pline de fracturi, barele scheletului de sustinere se calusasera strâmb şi-şi repetau bulbii ţesutului osos de care Radu se agăţa în ascensiunea sa, folosindu-se de priza ce i-o ofereau, ca un scafandru ce urcă la suprafaţă pe o funie plină de noduri. Ajuns în vecinătatea capitelului, copilul îşi schimbă direcţia la nouăzeci de grade şi fu propulsat pe orizontală, alunecând prin betonul – devenit moale ca o piftie – al grinzii, până când se strecură în peretele faţadei. Acolo, prins între tencuiala – ce o simţea elastică, mulându-i-se pe spate – şi cărămizile însângerate ce-i frigeau burta, Radu îşi începu deplasarea pe sub solzii blocului stalinist. Băieţelul îşi infingea degetele în musculatura pereţilor, ale căror fibre se rupeau numaidecât, escalada faţada principală, ajungea pe cea laterală, înconjurând astfel de câteva ori carcasa clădirii şi schimbându-şi de fiecare dată direcţia urcuşului sau coborârii. Asemenea unei cârtite, îşi săpa galerii, vârându-şi mâinile printre cărămizile ce abia se mai ţineau în ligamentele liantului prin care Radu putea privi înăuntrul încăperilor. Văzu, într-o cameră, multă lume adunată în jurul unui sicriu suit pe o masă. În sicriu era întins un costum de zbor. Când preotul ridică în braţe coliva în mijlocul căreia era înfiptă o lumânare subţire, mâinile oamenilor din spatele încăperii se ridicară şi se odihniră pe umerii celor din faţa lor. „Veşnica pomenire” răsună glasul preotului, al cărui cântec reverberă în carnea clădirii ce începu să tremure, iar spasmele scurte îi desprinseră mâinile din peretele viu şi Radu se simţi alunecând spre fundaţii. „Veşnica pomenire” auzi băieţelul cuvintele din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai înfundate, şi peretele-tobogan îl purtă cu viteză înfingându-l între alveolele cuzineţilor. Aici, în întunericul umed, sulfuros, începu să orbecăie ca o râmă, scormonindu-şi o ieşire prin bronhiile pline de vâscozităţi ale fundatiei. Corpul buretos al cuzinetului se mărea şi apoi micşora în ritmul respiraţiei clădirii şi numai pe inspiraţie Radu se putea tîrî de la unul la altul, înotând prin gelatina grinzilor de fundare şi trezindu-se în alt şi alt plămân rectangular, până când începu din nou să muşte, să-şi taie o ieşire rupând cu dinţii – asemenea unei sălbăticiuni – şi se trezi, în cele din urmă, în cazanul de ardere – inima clădirii – ce încălzea atât de rar caloriferele locatarilor. Pătruns sub carcasa pulsatilă a atriului, băiatul se ridică în picioare şi-şi sprijini mâinile pe pereţii – din carne arsă şi înnegrită de funingine – ce-şi uneau curbura zvacnindă deasupra capului său. În mijlocul atriului, într-un culcuş de pieliţe, ardea, mocnit, un jar. Radu se apropie, murdar de vâscozităţile prin care se scursese, şi întinse o mână deasupra cărbunilor roşiatici. Degetele i se carbonizară şi dezintegrară instant, fără însă să simtă vreo durere. Cu un antebraţ lipsă, dispărut dintr-odată – şi convins de necesitatea gestului pe care urma să-l facă – copilul se aşeză pe o parte, în mijlocul jarului, ghemuit într-o poziţie fetală. Trupul i se dezintegră cât ai clipi, iar în următoarea fracţiune de secundă îşi simţi funinginea luată pe sus şi evacuată cu rapiditate prin hornul clădirii. Lăsă în urmă întunericul de pucioasă al hornului şi se împrăştie în aerul strălucitor. Se pierdu printre ramurile salcâmilor din colonie. Vedea acum cu o sută de ochi, cu o mie de ochi, totul: faţă, spate, sus, jos. În acelaşi timp. O rafală de vânt îl înşuruba în jurul unei crengi de salcâm şi în acel moment Radu se prăvăli într-o cută a scoarţei – de adâncimea şi grandoarea unui canion – alunecă prin valea adâncă a fibrelor lemnoase unde întâlni un ambuteiaj de furnici, mari cât elefanţii, se izbi si aluneca pe suprafata oceanica a frunzelor care-i gâdilară trupul nevăzut şi-i fojgăiră în cele un miliard de timpane pentru ca apoi să se repeadă cu viteză printre blocurile din colonie. Trecu prin dreptul ferestrei sale, acolo unde-şi văzu mama zâmbind, înţepenită în cadrul geamului, cu cearcăne mari sub ochi, dar fericită, atât de fericită, pentru ca apoi o adiere să-l preia şi să-l coboare, într-un zbor planat, în spatele blocului, printre coteţele pline de găini şi curcani pe care piloţii îi creşteau cu acordul tacit al comandantului de unitate, se strecură prin fanta de câţiva centimetri dintre două garaje şi ajunse la groapa de gunoi în jurul căreia o adunătură de copii îşi strigau numărătoarea pentru de-a v-aţi ascunselea.

 

Robert Burcuță

color run

Lucrurile s-au petrecut într-o vacanță de vară din primii ani de școală când curcubeul a răsărit după o ploaie caldă. Era mai viu, mai strălucitor, și mai aproape ca niciodată. Câțiva prieteni au venit cu ideea de a merge pe jos până la el fiind convinși că nimic nu ne poate opri să stăm la rădăcina lui și să-l atingem. Eu știam prea bine că nu e cu putință. Tata mă învățase că e doar un miraj, o iluzie optică, refracție și reflexie într-o succesiune magică.
Am mers cu ei, fără să le divulg secretul, pentru că-mi doream nespus să mă plimb pe dealurile din afara orașului. Am urcat și am coborât nenumărate, dar distanța dintre noi și podul de culori nu părea că se scurtează. Dimpotrivă, nuanțele lui se dizolvau tot mai mult în fondul albastru, și erau gata gata să dispară. Copiii au început să alerge, în spereanța că totuși o să-l prindă. În zadar, resemnarea lor a venit odată cu zenitul.
N-am mai nimerit drumul înapoi spre casă, așa că am rătăcit prin vii și livezi de piersici până am întâlnit o șatră de țigani. Aprinseseră focul, și mirosul de ovină încinsă ne-a ademenit ca pe niște lupi înfometați. Ne-au primit cu brațele deschise, ba chiar am avut ciudatul sentiment că ne așteptau. Cineva le-a povestit cum ne-am rătăcit și toate pirandele au început să râdă. Se lăudau că numai ele cunosc drumul până la poalele curcubeului căci din culorile lui își pictează fustele și tot din el culeg panglici subțiri pe care le împletesc în părul fetelor. Ne-au promis că dacă stăm cuminți, la răsărit de soare ne vor duce înapoi acasă, și dacă vom avea norocul de încă o ploaie caldă, vom face popas la poalele curcubeului ca să ne scăldăm și noi în cascada de culori pentru prima oară în viață.
Am adormit într-o căruță acoperită, printre căldări din cupru și grămezi de paie, cu gândul la toate câte am văzut în șatră. Fete spălându-și părul în albii pline cu flori, cupluri dansând în jurul focului pe ritmuri de acordeon, bărbați cu pălărie și mustață modelând metalul după bunul plac, și nu-mi venea să cred cât de acasă mă simțeam în lumea lor.
M-am trezit în mijlocul nopții orbit de faruri de mașini, se auzeau urlete venind de pretutideni și nu înțelegeam nimic. Am ieșit din căruță și atunci tatăl meu m-a luat în brațe. Căldărarii erau întinși pe pământ cu mâinile încătușate și pirandele blestemau viețile polițiștilor ce urmau să-i aresteze. Mai târziu, ni s-a spus că am fost răpiți și urma să fim vânduți unor familii ce nu puteau avea copii. În zadar am încercat să le explic că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel.
Nimeni n-a crezut că ne-am rătăcit încercând să atingem curcubeul.

 

yigru zeltil

din viața unui adult (fragment)

 

– părinții mei nu mă învață lecții de viață

– SUNT UN ADULT. hai să te învăț, băiete, câteva lecții de viață:

cu familia obții înțelegere mai bună după ce te muți. la vrac e întotdeauna cam la fel de bun ca de marcă, mai puțin untul de arahide, ketchup-ul și fursecurile cu bobițe care ți se topesc în gură; în orice caz, nu lua produse winny de la profi. apoi imaginează-ți că persoana de la celălalt capăt al firului urăște la fel de mult senzația de ne-întreg a ființei și a comunicării. știu din experiența de recepționer. cel puțin o dată în viață vei cumpăra câte o gherlă la vânzare rapidă sau îți vei da seama la casă că nu mai ai încă 30 de bănuți pentru a doua pâine neptun. nimeni nu te va judeca (cnfrm regulamentelor). toți ceilalți sunt preecupați să se îngrijoreze că toțilalți vor observa fiecare scamă a lor care nu-i la locul ei ca să observe orice scamă greșită despre tine. o vei deșuruba. de multe ori. Tu trăiești și tu înveți. și când pornești a gândi prea tare la jenibila chestie care ți s-a întâmplat și cum ai dori să o schimbi, doar îți spune ție însuți că e gătit ceea ce-i gătit. nu se transformă, așa că las-o și merge așa. doar așa rămâi bun. spală vasele înainte ca un ecosistem să apară în chiuvetă. dacă ești singurul din raion și vrei să nu te uiți la niciunul din produse, atunci ar trebui categoric cu desăvârșire să-ți faci vânt pe cărucior la vale. A crește bătrân este obligatoriu. A crește în sus este opțional. ține-te de lucrurile mici. ele fac diferența. 15% bacșiș. nu încerca să faci din carieră tort la 3 noaptea. o vei sfârși cu o hartă topografică a Pământului de Mijloc. cea mai bună modalitate de a obține bani de la bunici este să le explici că locuiești pe brânză și semințe de mac la microunde. nu mai muri de foame, ia de aici să mănânci în oraș. uneori viața suge, trebuie să înduri ca să ajungi la zilele non-sugative. mare atenție la săpunul răsărit de soare, a se evita lămpile de 40w.
– îți recomand Mr. Proper. recompensează-te din când în când ca să faci chestiile pe care trebuie să le ai gata. este o bună modalitate, lucruri mici, nu trebuie să fie mari. orez, paste, flori, zahăr, cașcaval, ouă, iaurt și un cabinet de mirodenii și vei merge cale lungă pe mâncarea înțeliniciunii. păstrează-ți un calendar. dacă se aglomerează toate facturile într-o singură zi, cele mai multe companii vor fi drăguțe să se ajusteze pe confort. nu ai nevoie de un cucta cu sclipici. nu e o rușine să plătești când tocmai s-a închis. folosește timpul pentru a mânca, chiar atunci când nu simți ca și cum ai mânca. Corpul tău are nevoie de viață pentru a locui. arată responsabilitate din partea ta. ține un înălbitor la îndemână, dar diluat, nu amestecat. dacă ai un uter, îți recomand pernă de încălzire și ceai de ghimbir. ai grijă la literatura din cutiile de medicamente, să nu iei supradoză de sirop de tuse (e la modă!) sau ibuprofen. dacă buzele tale aplaudă, poți să folosești jeleu de petrol, se găsește în cutii mai ieftine. n-ar fi o idee rea un lanț de mai multe vitamine dacă duci lipsă de lapte soare fructe. (Din struguri când, așijderi, tot soarele l-am scurs*)
– dacă te-ai resetat din greșeală, aleargă gol și pune aerul condiționat de păr acolo unde se plimbă detergentul. o va curăța definitiv. (…)

*vers din După-amiaza unui faun, Stéphané Mallarmé în traducerea lui Șerban Foarță

 

Emilian Avrămescu

azi / tu / eu

© Emilian Avrămescu

© Emilian Avrămescu

azi

dimineaţa s-a întâmplat ca şi ieri
în fereastra cu pietoni
care strănutară grăbiţi pe trecerile de pietoni
şi cărţile de pe tarabe
care se vândură necitite la tarabe
în tramvai o blondă mi-a făcut cu ochiul
şi m-a visat pâna la prima
păcat ca trebuia să cobor
dar ea
ea era frumoasă – i se citea în priviri un siropos roman de dragoste – atât era de frumoasă
păcat că trebuia să cobor
cel puţin o treaptă ierarhică
pe străzile pavate începuse să plouă
şi mă grăbeam

tu

apoi
ne priveam.
eu încercând să înţeleg
îmi luam lucrurile aranjate din vreme într-un buzunar
se făcea dimineaţă când mai rămâi îmi spuneai
are să plouă iar prin bisericile toamnei
şi semnele trupului tău se vor şterge
vei plânge numai în somn
căci eşti un bărbat puternic
deşi ei cred altceva
ei cred că noi nici măcar nu existăm
dar lasă-i să se viseze
aşa
nu-şi vor da seama că
se sinucid

eu

în noaptea fără lună, fără taxiuri, fără urme
despre tine
mai multe gânduri mi-au trecut prin pat decât prin minte.
povesteam: dincolo eşti tu, aici sunt eu,
cunosc toate străzile acestui oraş necunoscut.

tu, încercând să-nţelegi,
îţi arătai trupul;
cu degetele răsfirate îmi arătai semnele trupului tău: paşii bărbaţilor
ce-ţi vor fi trecut peste coapse,
dârele copiilor de porţelan,
umbrele.

atunci se făcea deodată frig
şi vraja se rupea în două,
poate în trei.
ar fi fost vremea să fi băut măcar o cafea împreună
pentru că drumul ce mă aşteaptă acum e lung
şi voi avea timp să nu mă gândesc la tine.