Precaritatea traducătorului literar de după 1989 se traduce (și) prin declinul calității antologiilor de poezie. În BPT-ul ceaușist (și din primii ani de tranziție) au putut să apară antologii din poezia fiecărei țări sau limbi de o mai mare sau mai mică importanță. Unele selecții au suferit din cauza criteriului ideologic, altele însă par exhaustive, neegalate până în prezent (Antologia poeziei franceze de la Rimbaud pânǎ azi ar fi un exemplu bun).
Undeva între aceste categorii ar trebui să se plaseze și Antologie de poezie turcă de la începuturi până azi (1979), realizată de Nicolae Ioana împreună cu profesorul tulcean Nevzat Yusuf Sarıgöl (cei doi au mai publicat un volum în 1974, Din lirica turcă contemporană). Predilecția pentru lirica militantă, câtuși de puțin stângistă este suficient de discretă, dar unii poeți sunt prezentați trunchiat (este menționată activitatea avangardistă a lui Ercüment Behzat Lav, dar poemele selectate sunt numai din perioada tradiționalistă). În schimb, traducătorii au avut inspirata idee de a lăsa unele sintagme în turcă, oferind explicațiile în notele de subsol. Așa am descoperit realmente fascinanta literatură turcă, nu foarte deosebită de a noastră în unele privințe, arzând oarecum asemănător etapele în modernitate, raportându-se de asemenea la modelele vest-europene/franceze.
Abia în 2013 va mai apărea o mică Antologie de poezie turcă, realizată și publicată în Turcia de Halil İbrahim Özdemir, dar tradusă de Güner Akmolla, scriitoarea de origine tătară din Constanța. Traducerea este meritorie, dar păcătuiește prin obsesia pentru versificare. Selecția dezamăgește pe partea de poezie postbelică (iar cea actuală nici nu este acoperită cu adevărat), lipsesc cu desăvârșire poetele, iar noțiunile de istorie literară turcă sunt sublime (s-ar presupune că un cititor român deja le cunoaște din alte surse). Redactarea dezastruoasă nu face decât să demonstreze că pasiunea nu poate suplini profesionalismul.
Provincială, din păcate, se dovedește și această recentă carte, Înserare pe Bosfor. Antologie de poezie contemporană turcă, realizată în întregime de o autoare din România, Niculina Oprea, care a mai tradus două autoare prezente și aici, Ayten Mutlu (Ochii Istanbulului, Editura Ramuri, 2012) și Hilal Karahan (Strada care caută marea, Tracus Arte, 2014). Deja coperta și titlul sugerează că volumul nu se adresează cititorilor avizați de poezie actuală (pentru care „panseluțele mov” sunt de domeniul clișeului paseist), dar să lăsăm prejudecățile la o parte și să vedem ce am putea găsi mai departe…
Emfatic intitulată Traducerea ca formă de cunoaștere, prefața oferă puține informații despre contextul poeziei din Turcia, cititorul de poezie fiind doar provocat „să reflecteze la impresionanta moștenire culturală a Turciei, moştenire bine ancorată atât în istoria veche, cît şi în contemporaneitate” (p. 5). Că este „o radiografie sumară în treizeci și opt de clișee a poeziei turce contemporane” putem înțelege, dar mai greu de ce particularitățile poeților „au marcat propria lor creație literară, dar și pe cea a altor autori” (din notele biografice nu aflăm absolut nimic despre relațiile care ar exista între diferiți autori) sau cum „simplitatea structurilor poetice surprinde în comparaţie cu profunzimile pe care mulţi dintre poeţi reuşesc să le configureze în textele lor poetice” (p. 6). Sunt enumerate teme și motive care ar denota „bogăția universului [lor] poetic”… și cam atât.
Cea mai mare parte din prefață o ocupă însă divagațiile despre traducerea de poezie. Sunt prezente din belșug clișeele și truismele: „Traducerea de poezie este un lucru destul de complicat, nu oricine poate să‑l ducă la bun sfârşit dacă nu stăpâneşte actul poetic” (p. 6) și așa mai departe. Formulările cu pretenții academice și sintagmele cu iz de Amurg Sentimental se împletesc într-o manieră descalificantă: „Luând în calcul dimensiunea existenţială, în multe dintre poemele de dragoste ale acestei cărţi aflăm un eros sfâşietor, eros pe care am încercat să‑l păstrăm cît mai aproape de original” (p. 8). Să mai citim cartea?…
De la Cevat Çapan (n. 1933) la Müesser Yeniay (n. 1984), selecția de autori (și, în sfârșit, autoare!) cuprinde într-adevăr nume din generații diferite, dar mai toate reductibile la aceleași câteva filiere, coordonate retorico-stilistice – stereotipii din recuzita tradițională și sentimentalisme necenzurate, metafizică neomodernistă, pe alocuri autoreferențialitate și ceva livresc cu pretenții postmoderne. Fiind reținuți atât de mulți autori și atât de puține poeme din fiecare, uniformizarea (datorată și predilecției traducătoarei pentru lirica erotică tipică) nu permite realizarea niciunei imagini concludente asupra literaturii „radiografiate”, astfel încât felul în care scrie o poetă mai tânără ca Gülce Başer (n. 1973, Germania!) pare să nu difere mai deloc de cel al primilor autori (în ordine cronologică) din carte („vreau să spun că eşti o ficţiune lirică / iată ai acoperit ochii mei crepusculari / am uitat de inspiraţie şi tresar / la orice freamăt”), iar Metin Cengiz (n. 1953), responsabil pentru Antologia poeziei moderne de la Baudelaire până în zilele noastre, este reprezentat cu versuri precum „ochii tăi limpezi / sunt operele complete ale lui Cehov”… Colac peste pupăză, un poem (metafizic, dar în sfârșit intens, spre deosebire de majoritatea textelor selectate) al lui Tarık Günersel a trecut astfel de sublima corectură: „Supravieţuitorii numai [sic] sunt oameni. / Nici Dumnezeu numai este Atotputernicul Dumnezeu”…
De ce nu sunt prezenți Lale Müldür, Seyhan Erözçelik și alți poeți importanți (dar, din păcate pentru Niculina Oprea, mai inovatori și îndrăzneți) pe care Murat Nemet-Nejat i-a reținut în Eda: A Contemporary Anthology of 20th Century Turkish Poetry? Unde este – alt exemplu – poezia vizuală turcă? Un răspuns simplu: antologia este făcută exclusiv după gustul și sensibilitatea traducătoarei, care vorbește în prefață ca și cum aceasta ar fi prima antologie de acest gen de la noi, plângându-se că „traducători de poezie turcă, în adevăratul sens al cuvântului, pot afirma că la ora actuală nu avem”. Niculina Oprea traduce poezie turcă, da, dar „talentul” și „capacitatea creatoare în domeniul poeziei” nu se văd pe nicăieri.
Cei care vor să citească într-adevăr o antologie bună de poezie turcă actuală, probabil, vor trebui să mai aștepte până când va apărea așa ceva în colecția de antologii de la Casa de Editură Max Blecher. Sau să citească în engleză traducerile lui Murat Nemet-Nejat. Există și literatură modernă bună în Turcia, oricât ar pretinde Emin Emel în Literatura turcă de la începuturi până la al II-lea război mondial că avangarde precum gruparea Garip ar fi rămas fără consecințe… Din păcate, exact același gen de retorică folosit astăzi în lumea literară românească pentru a legitima conservatori fervenți și veleitari deopotrivă și a coborî poezia tânără în registre peiorative și etichete comode.

 

Înserare pe Bosfor. Antologie de poezie turcă contemporană, Editura Tracus Arte, București, 2015 (selecție, traducere, prefață și note de Niculina Oprea)