În perioada 7-21 august, la Constanţa, în atelierele fabricii Keramikon, s-a desfăşurat o parte a proiectului SinCronic, organizat de asociaţia UMA ED România şi finanţat de AFCN. Atelierul de ceramică s-a transformat într-un laborator experimental de artă colaborativă în care patru ceramişti, doi artişti plastici, patru sculptori şi trei artişti multimedia au lucrat împreună. La ce anume au lucrat, în ce constă proiectul SinCronic şi cum a luat naştere acesta ne spune curatorul Igor Mocanu.

 

Cum s-a născut proiectul SinCronic?

Igor Mocanu: Geneza experimentului SinCronic 2016 este traversată de mai mulţi factori sau coincidenţe, dacă vreţi. Într-un fel, acesta a fost anunţat încă de anul trecut, când aceeaşi neobosită coordonatoare de proiect, Rodica Buzoianu, sprijinită de echipă şi de Administraţia Fondului Cultural Naţional, a făcut să se întâmple un „Maraton Raku” la Gura Vitioarei, ale cărui rezultate au fost itinerate şi expuse după aceea la UNAgaleria din Bucureşti. Anul acesta, experimentul pare să mai facă un pas în miezul artelor cu medii dificile de expresie, ceramicii adăugându-i-se acum şi sculptura contemporană. Însă imboldul esenţial pare să fi fost tocmai necesitatea dialogului şi cooperării dintre cele două medii de lucru. Tradiţional, în cultura autohtonă, ceramiştii au încercat să lucreze împreună cu sculptorii de puţine ori, şi asta cu precădere în cadrul taberelor de creaţie de la Medgidia din anii ’70-’80, raportul dintre aceştia fiind unul oarecum problematic. De altfel, a fi prea sculptural, prea obiectual şi mai puţin decorativ a fost dintotdeauna un cap de acuzare adus ceramiştilor, după cum decorativismul sculpturii a fost pus mai mereu pe seama până nu demult numitelor „arte ale focului”. Astăzi, când ambele medii cooperează deja cu „noile” media, începând cu fotografia, sunetul şi filmul, şi terminând cu performance-ul conceptual, o reîntoarcere la raporturile lucrului colectiv anterior este cu atât mai provocatoare, cu cât împrumută ceva şi din morfosintaxa reconstituirii sau a reenactment-ului.

Care este conceptul proiectului?

Igor Mocanu: Conceptul proiectului îşi trage cumva seva din turnura în cadrul receptării determinată de dadaişti la începutul secolului. Pentru aceştia, a contempla arta echivala dacă nu cu un rit funerar, atunci măcar cu o cultivare a pasivităţii călduţe care nu mai servea la nimic. Pentru a o înţelege până la capătul asumării, arta nu mai trebuia privită, adulmecată şi admirată, ci direct performată, pentru o înţelegere şi o cunoaştere adecvate. După 1990, când lepădarea de un anumit „activism” social al artei, uzurpat până atunci de capriciile rigide şi conservatoare ale naţionalismului-ceauşist de stat, devenise argumentul ideologiei dominante a „tranziţiei” spre un nou capitalism tehno-ştiinţific cu faţă „occidentală”, artiştii s-au reîntors cu voluptate către un anumit mod premodern de receptare a artei. Din această perspectivă, cred că nu s-a discutat încă îndeajuns despre receptarea-acţiune, receptarea-proces, receptarea-performance a artei contemporane. SinCronic s-a construit, de aceea, mai mult ca facilitator de context în care cooperarea dintre artişti să ducă la un rezultat care să reactiveze acest tip de apropiere de arta contemporană.

Care sunt mizele?

Igor Mocanu: În cazul de faţă, cred că avem de-a face cu un demers al cărui concept se confundă cu (pre)mizele. Echipa nu a pornit la drum cu o teză clară, deşi aceasta există în mod subteran, cum am arătat mai devreme, ci mai degrabă din convingerea că nu totul este pierdut. Pe de altă parte, incertitudinea finalităţii a fost întotdeauna apanajul experimentului artistic. Experimentăm nu ca să obţinem ceva anume, ci ca să vedem ce iese. Artiştii experimentali expun întotdeauna procese, works in progress, perpetuând această cultură a curiozităţii. Proiectele experimentale adună mai mulţi artişti pentru o multiplicare a acestui demers.

De ce aţi ales Constanţa? Am înţeles că aţi luat ca punct de reper istoric şcoala de ceramică de la Medgidia.

Igor Mocanu: Teritorializarea geografică este mai degrabă una conotată cultural şi istoric, decât contextual. Sigur, ea poate răspunde şi anumitor urgenţe contextuale de actualitate – şi o va face, atât la Constanţa, cât şi la Bucureşti, Deva şi, discutam de curând, poate Cluj-Napoca – în măsura în care ochiul critic asupra artei este deficitar în cultura locală contemporană, iar publicul artei contemporane este din ce în ce mai restrâns şi mai elitist (iar asta e una din marile teme nerezolvate ale artei cu critica), pentru SinCronic însă au fost esenţiale co-existenţa mai multor „entităţii”: în primul rând, patronajul domnului Gheorghe Fărcaşiu, apoi – da, şcoala de ceramică şi sculptură de la Medgidia, nu în ultimul rând – generoasele ateliere şi cuptoare ale fabricii Keramikon, cât şi sprijinul entuziast al doamnei decan al Facultăţii de Arte a Universităţii „Ovidius”, doamna Daniela Henţiu.

Care va fi produsul final al proiectului? Este el relevant? Sau, mai degrabă, încercaţi să scoateţi în evidenţă lucrul în comun al artiştilor participanţi şi documentarea procesului de creaţie?

Igor Mocanu: Ca în orice experiment, fie acesta şi unul artistic, produsul final, atunci când nu este irelevant, rămâne pe tot parcursul realizării mai puţin cunoscut, mai puţin arătat sau văzut. Am văzut schiţe modificându-se, evoluând, crescând, surpându-se şi din nou regrupându-se de la o zi la alta. Cine ştie unde ajungem până în octombrie? Ce ştim sigur este că expunerea finală nu va fi una artefactuală, care etalează numai obiecte muzeificabile, ci una instalaţională, fiindcă, aşa cum ziceam mai devreme, procesualitatea, dimensiunea asta performativă a cooperării, dublată de o puternică latură documentară, este necesar să fie comunicată publicului, iar publicul, la rândul său, să comunice cu arta în mod direct, aproape haptic.