Acum vreo șase ani, scriam în paginile revistei Tomis despre un volum care prezenta în mod exhaustiv contextul socio-cultural în care s-au format românii care aveau să contribuie la mișcarea de la Cabaret Voltaire, DADA EST al lui Tom Sandqvist (traducere de Cristina Deutsch pentru editura ICR). Ca studiu cultural, cartea reușea să lămurească în ce măsură mediul balcanic sau tradițiile (nu numai evreiești) din România au putut să stimuleze viitorul spirit dadaist (care s-a afirmat pentru câțiva ani într-o țară altminteri conservatoare și idilică, Elveția).
S-au împlinit 100 de ani de la apariția curentului, ducem lipsă în continuare de traduceri din volumele lui Tristan Tzara (lăsând la o parte recenta reeditare a traducerii lui Ion Pop, Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ, o ediție cartonată la Polirom), dar nu e nicio problemă, căci, slavă Dada, avem de unde să ne informăm: Henri Béhar, cel care a îngrijit în Franța ediția de opere complete, a livrat cu Tristan Tzara (Junimea, 2005, traducere de Alina Savin) o monografie riguroasă, poate prea „serioasă” în comparație cu volumul la care probabil au avut acces mai mulți cititori români, Tristan Tzara: Omul care a pus la cale revoluția Dada (Compania, 2003, traducere de Alex. și Magdalena Boiangiu) de François Buot. Am mai putea menționa aici și un volumaș apărut în colecția de largă circulație vândută împreună cu ziarul Cotidianul, Dada: Revolta artei (Univers, 2007, traducere de Irinel Antoniu) de Marc Dachy, o prezentare bogat ilustrată a curentului (inclusiv cu fragmente din manifeste și din adeseori neglijata „literatură” Dada).
În mod straniu, nu a existat în literatura de specialitate niciun volum întreg în limba engleză până la cel al lui Marius Hentea, TaTa Dada: the real life and celestial adventures of Tristan Tzara (The MIT Press, 2014) – discrepanță explicabilă, poate, prin apetitul redus (până în ultimele decenii) al mediului academic de oriunde pentru un asemenea personaj (un „poet minor”, după cum îl considera la un moment dat Mircea Cărtărescu, prezent în canonul francez mai mult printr-un poem epic din perioada sa suprarealistă, Omul aproximativ), fascinant însă pentru un prezent în care cultura scrisă a pierdut teren în fața forței imaginilor și a spectacolului. Ca un fel de Che Guevara, figura lui Tzara a devenit un icon la îndemână al nonconformismului, un mit al modernității alături de Marcel Duchamp (eroul exemplar al lumii artei contemporane, oricât de derizorie ar părea neinițiaților invenția sa: readymade-ul).
După nici doi ani, Daniel Clinci – unul dintre vechii și actualii redactori ai revistei Tomis, autor al unui volum despre Avangardă și experiment (Tracus Arte, 2014) – ne pune pe masă o traducere a tomului publicat de Hentea, probabil cea mai mare și mai completă monografie Tzara de până acum, având parte de un aparat de note imens. Dar, în ciuda volumului de informație și a stilului auster (fără fraze bombastice, așa cum o făcea F. Buot), cartea merită să fie citită nu numai de către specialiștii de avangardă.
Exceptând unele momente în care analiza îmi pare mai degrabă discutabilă (exemplul cel mai bun: paginile despre Primele poeme ale lui Tzara, în care Hentea nu vede încă o eliberare „de sintaxa tradițională și de versificația convențională” – semn că a citit în grabă ultimele ciorne ale lui Tzara, Hamlet și În gropi fierbe viață roșie –, nicio „distrugere” sau „deconstrucție a limbajului”, lucru care s-ar produce după plecarea la Zürich, unde „va scrie un cu totul alt fel de poezie”), volumul strălucește prin echilibrul dintre informațiile biografice abundente (unele inedite sau mai puțin vehiculate) și interpretarea lor. Marius Hentea face o reconstituire, dar și o construcție limpede, în care a comprimat fără pierderi tot ceea ce poate folosi (sau nu!?) înțelegerii dadaismului și a lui Tzara. Perspectivele sunt suficient de nuanțate încât să pară uneori că „demitizează” pe alocuri subiectul.
Cel din spatele monoclului a fost adeseori portretizat ca un „lider de mișcare” (așa cum îl vedea inițial Breton, înainte ca acesta să-și conștientizeze vocația – neîmpărtășită de laxul Tzara – pentru constrângeri și ierarhii), ca un spirit ludic-distructiv și, mai ales, ca un ins „exotic”, străin pretutindeni (ca evreu venit din România și vorbitor de franceză cu un accent suspect), dar foarte abil când vine vorba de promovare și comerț (latură subliniată de Hentea, atunci când, de pildă, menționează prețul sau caracteristicile edițiilor sale de poezie, unele de lux), prolific în ceea ce privește proiectele (cele mai importante, precum Mpala Garroo sau viitoarea antologie Dadaglobe, își regăsesc aici locul în cronologie). Mișcările sale de pe tabla de șah a câmpului literar, nu toate perfecte, sunt puse sub lupă: de exemplu, decizia de a renunța treptat la colaboratorii italieni și de a lăsa să se înțeleagă că dadaismul s-a detașat complet de „academia futuristă”, datorată, se pare, și orgoliilor lui Tzara în fața impozantului Marinetti, rămâne pur și simplu o strategie, căci – la început, dar și în alte momente oportune – publicațiile și manifestările Dada nu au exclus cu totul autorii mai puțin radicali.
Aceasta ar fi încă o dovadă a felului în care Tzara (căruia i s-a reproșat că a apropriat numele, dacă nu și mișcarea în sine; în realitate, geneza numelui Dada ar putea fi colectivă… O notație a lui Hugo Ball din 18 aprilie demonstrează că el este cel care a propus ca revista Dada să se numească astfel, și nu Tzara…) a imprimat mișcarea grupării de la Zürich (să nu uităm de omologii americani și germani), dar nu a încercat să suprime contradicțiile inerente, căci, așa cum ne spune într-o notă din Lampisterii, există o „nevoie de a-i CORECTA pe oameni, dar și de a-i lăsa să devină ceea ce vor”. Ceea ce îmi amintește de Andrei Codrescu și de modul în care al său Ghid dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah (Curtea Veche, 2009, traducere de Ioana Avădani) conectează „lecțiile” dadaiștilor la problemele culturii și societății de azi (în care șabloanele de gândire prielnice autoritarismului se reîntorc în forță și par să ne contamineze tot mai mult).
Desigur, însuși Tzara avea să accepte limitele anarhismului individual pe care îl manifesta Dada, pe măsură ce textele sale poetice și eseistice au intrat pe orbita angajării în problemele sociale. Etapa aceasta este tratată echilibrată și realist, gândindu-ne la cât de incomodă s-a dovedit atât pentru regimul de dinainte de 1989 (sub care nu s-a tradus niciun volum din opera în franceză), cât și într-o perioadă de tranziție în care intelectualii de dreapta au deținut un relativ monopol. Un pasaj sintetic și foarte relevant asupra poziției lui Tzara: „poezia nu putea fi un scop în sine, dar nu putea fi nici revoluționară, decât dacă societatea s-ar fi schimbat. Poziția lui era marxistă în măsura în care considera că cultura este suprastructură, dar în același timp ridica și obiecții față de poziția oficială sovietică conform căreia arta putea fi revoluționară” (p. 269). O ambiguitate care nu l-a determinat să evite cu totul momentele de partizanat ferm și de „matematică morală îngrozitoare”, dar care explică de ce, aderând la Partidul Comunist Francez la sfârșitul anilor ’40, a rămas doar pe jumătate activ în inițiativele politice (mai ales cele legate de „problema colonialismului”), manifestând în cele din urmă dizidență. În paralel, bătrânul Tzara a ajuns să lucreze la o cercetare asupra anagramelor (de la Villon până la Rabelais) și să revalorifice „moștenirea Dada” (sau, mai exact, varianta sa a istoriei mișcării)…
Relațiile ambivalente cu familia, istoria sa erotică și prieteniile sale cu figuri precum Brâncuși sau Picasso nu lipsesc nici ele, dar nu am să insist asupra lor și nici asupra altor chestiuni pe care volumul le explorează cu acribie – o lucrare categoric de referință. Ceea ce m-a frapat în timpul lecturii și continuă să mă frapeze și acum este felul în care hiperprecizia istoricului Hentea stimulează o conștiință a hazardului și a momentelor nodale în care parcursul ar fi putut fi altul. Istoria aceasta nu este o listă de victorii și înfrângeri (așa cum nici Dada nu respectă principiul terțului exclus, „da sau nu”), ci o „viață adevărată”, denivelată, cu ezitări, „fracturi” și mici miracole.

 

Marius Hentea, TaTa Dada. Adevărata viață și celestele aventuri ale lui Tristan Tzara, traducere din limba engleză de Daniel Clinci, Editura Tracus Arte, București, 2016