Iată doi șefi la aceeași masă: Mircea Țuglea, actualul redactor-șef (al noii formule Tomis), și Bogdan Papacostea, cel care a fost redactor-șef în perioada în care Tomis-ul, trecând prin turbulențe, părea că va rezista… era o revistă, pe-atunci, de cultură într-un sens îmbucurător de larg, așa cum puține au mai fost sau sunt: foarte diversă și cu un spirit tânăr.
Pentru această ultimă ediție – cea cu numărul zece – a formulei provizorii a Atelierelor Tomis (înainte de trecerea la un format în care autorii vor fi plătiți pentru a citi), actualul realizator de emisiuni TV ne-a citit dintr-un început de roman, Bătăuș, scris în mare parte, din câte am înțeles, în perioada în care regretatul George Vasilievici și longevivul Mădălin Roșioru încă dădeau tonul în redacție în ceea ce privește proza scurtă. Întocmai textelor pe care aceștia le publicau în Tomis, și acest fragment pare a fi în siajul literaturii noi de consum, cu un ritm alert și un limbaj dezinvolt.
S-a vorbit exagerat de mult despre turnura pe care o ia proza în a doua parte și chiar despre o notă de ludic („joc în joacă”, așa cum propunea cu aplomb Dorin Popescu) sau de umor… Dincolo de premisa deja neverosimilă (aceea a unui (anti)erou în genul lui the Punisher, care recurge la violență pentru a pedepsi vulgaritatea băieților de cartier și a falșilor poeți, furându-le banii pentru a cumpăra… volume de poezie), comicul este însoțit, pe alocuri, de o oarecare adâncime psihologică (observată abia de Răzvan Pricop, dacă nu mă înșel) – momentele „sentimentale” ale protagonistului sunt tocmai cele în care acesta face o regresie, o revenire la copilărie și la viața prenatală: „v-am spus că citesc, parcă, e singura plăcere care mi-a rămas, îmi amintește de mama, sărmana, ea îmi citea în fiecare seară poezii sau vreo poveste, iar eu ascultam ghemuit sub pătură, mângâiat de vocea ei caldă, mă scăldam în cuvintele alea ca un făt în burta maică-sii”.
Virajul subit într-un registru post-apocaliptic și transformările personajului l-au convins pe Mircea Țuglea să creadă că, deși la ultimele pasaje mai este de lucrat, textul dovedește că Bogdan Papacostea (care nu a publicat până acum decât într-un volum colectiv,)  ar putea avea calități de romancier. „Scrie un roman, publică o carte!” Da, dar munca, rețelele de socializare? Apetitul pentru scris, experiențele de viață (sau măcar livrești, dar semnificative), disciplina și timpul suficient și bine organizat – toate acestea sunt ingrediente necesare pentru a depăși suflul prozei scurte (care, repet, este astăzi o specie demnă ca atare, nicidecum „inferioară” romanului în mod necesar). Până atunci putem să savurăm în doze mici… sau să înghițim dintr-o mușcătură. Alegerea este a fiecăruia!
(Mulțumim și cu această ocazie gazdelor noastre de la Narcispoetica, precum și Iuliei Pană – care, să nu uităm, a jucat de asemenea un rol important în redacție de-a lungul anilor – pentru fotografii. Vom reveni în lunile următoare, sperăm, cu evenimente de o mai mare anvergură!)

 

Bătăuș

Băieții-mi spun că sunt prea violent, că-mi place să le zdrobesc fețele trecătorilor și că ar trebui să fiu mai moderat când le iau banii și bijuteriile, bine, le-am zis, dar banii mă interesează mai puțin, ce vreau este să le sparg mutrele alea nenorocite, să nu mai poată vorbi și vedea, viața e oricum urâtă, nu sunt un maniac ordinar, ce naiba, am scopuri estetice, nu?, toți vrem să trăim într-o lume mai bună și mai interesantă, uite, le zic, voi preferați să vă îmbătați cu banii pe care îi luați de la viermii ăștia, mie nu-mi place să mă îmbăt, asta-i distracție pentru plebe, eu cu banii ăștia îmi cumpăr cărți de poezie, ce naiba, sunt un bătăuș sensibil, așa m-a învățat maică-mea, fiule, un adevărat gentleman este oricând în stare să recite o poezie potrivită, așa că îmi iau cărți și citesc din ele și învăț lucruri, ceea ce voi nu veți reuși niciodată, puțoilor, rataților, poeții trebuie respectați, nu aș bate niciodată un poet, ăștia trebuie onorați, salutați cu plecăciune până la pământ, deși am auzit că și lor le cam place băutura, am cunoscut odată un poet, cel puțin așa a pretins el și rău a făcut, eram într-o alimentară de-aia tristă de cartier, tocmai îmi îndesam în buzunare niște ciocolate când l-am văzut pe unul că belea ochii la mine de parcă-l văzuse pe dracu, ce ai, frate, îi zic, te mănâncă pielea, ce cauți cu bocancii în viețișoara mea, a început să tremure ca un rahat în vânt și i-au dat lacrimile, băi, nu-mi venea să cred, era ditamai vlăjganul, cred c-avea doi metri, m-am apropiat uitându-mă fioros în ochii lui scăldați de lacrimi și l-am întrebat ce mama dracu ai tinere, cine te-a făcut să plângi așa, hai să ieșim naibii de aici că o să cheme vânzătoarele astea demente ajutoare, el a ieșit după mine ca un mielușel, mă gândeam: gata, maestre, ai pus-o de-o încurcătură, în loc să-i spargi mutra în mod cinstit te-ai apucat de baliverne, te-ai înduioșat ca o domniță, am ieșit în stradă, era întuneric și pustiu, am vrut să plec, dar el mi-a zis, domnule, nu vă supărați, ați putea să mă ajutați într-o privință, ia zi, pot face pentru tine, nu știu încotro s-o iau, îmi suspina el, am venit de trei zile în orașul ăsta, la iubita mea, o cunoscusem prin internet, părea ceva serios, dar când am ajuns la adresa ei și am bătut la ușă mi-a răspuns cea mai îngrozitoare femeie, maică-sa, care m-a înjurat și m-a împins pe scări, cică fiică-sa nu-i o curvă care agață bărbați și s-o las în pace și uite-așa am rămas ca un prost, fără bani și fără să cunosc pe nimeni pe aici, de trei zile dorm pe unde apuc și abia dacă am mâncat o jumătate de pâine, de-aia, domnule, când v-am văzut în magazin mi s-a făcut teamă, am crezut că sunteți unul din oamenii de pază, dar nu erați și mai semănați și cu răposatul meu tată, avea sprâncenele dumneavoastră, Dumnezeu să-l odihnească, m-a umflat râsul când i-am auzit povestea, măi, băiatule, nu ceri ajutorul celei mai potrivite persoane, dar hai să mergem să-ți ofer un ceai cald și-o mâncare consistentă, deodată eram samarineanul milostiv, nu tâlharul, am intrat într-o cârciumă infectă și i-am comandat ceva de mâncare, ia zi, cu ce te ocupi, o!, mi-a răspuns el, sunt poet, domnule, și ce fel de poezii scrii? După cum mă taie inspirația, dar sunt foarte frumoase, despre natură și despre oameni, despre dragoste și despre Dumnezeu care, se știe, sunt același lucru, de când faci treaba asta, adică de când ești poet, am continuat să-l iscodesc, o este ceva vreme de când am început să scriu, la început nu prea știam cum să fac dar am găsit un grup de poeți foarte talentați și foarte cunoscuți care aveau și un cenaclu și ei m-au învățat tot ce știu, la început au râs de mine pentru că scriam cu rimă, mi-au spus că așa ceva nu se mai face, că e compromițător, că ar trebui să fiu mai modern, sincer, poeziile lor nu-mi plăceau, păreau să fi fost scrise de un singur om, deși erau mai mulți, scriau o chestie plângăcioasă despre ce e-n capetele lor, dar am început să scriu și eu ca ei și a început să-mi placă, ba chiar am devenit unul din cei mai buni, bine, i-am spus enervat, ai terminat de mâncat, să-ți fie de bine, acum hai până afară și acolo i-am tras o mamă de bătaie soră cu moartea, i-am stâlcit fața aia de trădător și i-am zis, amice, dacă mai spui vreodată că ești poet o să ai de-a face cu mine, poezia nu-o chestie de care să-ți bați joc individual sau în grup, e ceva sacru, l-am lăsat bocind, plin de sânge, fără să priceapă nimic, cred că nu i-a priit mâncarea aia, nici nu l-am mai văzut de atunci, cred că și-a luat tălpășița din oraș, să fie sănătos și să se apuce de o muncă cinstită că e om în toată firea, ei, poate că am fost prea dur, dar ce să fac?, ăsta sunt, sper că nu-mi poartă pică, de-aia zic, ticăloșilor, când vedeți un poet să-i pupați mâna, scârnăvii ce sunteți, dar când găsiți un trădător de-ăsta, cum am făcut eu, pedepsiți-l, poate de-aia sunt eu mai violent așa, cine știe, mi-o fi ciudă că nu sunt toți poeți și de-aia îi bat până-i las fără fețe, sigur că în cazul ăsta aș merita și eu o bătaie pe cinste, nu că nu aș fi primit destule în viața mea, de unde credeți că am semnul ăsta pe obraz, eram un copilandru când m-a bătut bătrânul, mă îmbătasem ca un porc, mă țineam de garduri, așa am ajuns acasă, cu pantalonii căcați și pișați, plin de vomă ca un bețivan nenorocit și nu aveam decât doisprezece ani, atunci m-a bătut bătrânul meu de am zăcut două săptămâni, dar nici nu mi-a mai trebuit băutură, e aia a fost poezie, ce-a făcut el atunci, poezia te face om, de-aia îl apreciez și acum pe bătrân, chiar dacă tot eu i-am grăbit un pic și moartea când i-am dat în cap cu sticla aia de bere, ciudat cum i-a pârâit țeasta fără să se spargă sticla, eu credeam că o să fie ca-n filme, sticla o să se facă țăndări și el o să cadă lat câteva secunde și după aia o să se ridice amețit de pe jos și o să se scarpine-n cap, da de unde, o fi fost sticla aia stricată, nu știu, sigur este că sticla nu s-a spart, a rămas întreagă, cu niște fire din părul lui blond și subțire lipite cu sânge, doar căpățâna i-a cedat, am chemat Salvarea care l-a dus la spital, când s-a întors de acolo după o lună era cam dus, părea visător și nu mă mai bătea, abia dacă mă recunoștea, fiulea, îmi zicea, să te faci om, nu jigodie, ca mine, mi-am bătut joc de tine și mai ales de maică-ta care este o femeie tare bună, nu știu de ce m-o fi luat, și ea stătea într-un colț al camerei și bocea încetișor, plângea așa cum a făcut toată viața, cu lacrimi care i se uscau în ochi fără să-i ajungă pe obraz, atunci mi-am jurat că mă las de băutură, eram doar un puștan , v-am spus, dar umblam deja cu o gașcă de hăndrălăi, niște nenorociți pe care i-am bătut ca răsplată pentru învățătura pe care mi-o dăduseră, i-am bătut apăsat și meticulos, pe fiecare în parte, gândindu-mă că poate îi fac oameni, dar nu am avut niciun succes, de-atunci bat oamenii doar din plăcere, plus o umbră de speranță și, desigur, dacă mai fac fac și un ban din toată afacerea asta sunt mulțumit, am bani de cărți, v-am spus că citesc, parcă, e singura plăcere care mi-a rămas, îmi amintește de mama, sărmana, ea îmi citea în fiecare seară poezii sau vreo poveste iar eu ascultam ghemuit sub pătură, mângâiat de vocea ei caldă, mă scăldam în cuvintele alea ca un făt în burta maică-sii, în sfârșit, să devin sentimental, dacă mă iau după spusele celor care mă cunosc, sunt o brută care-ți dă sângele cu stil în timp ce face conversație prețioasă, dar eu nu fac deloc conversație cu animalele, cu viermii ăia din stradă, îi lovesc tare drept în nas, vreau să le văd sângele curgând și privirea dezorientată și îngrozită, abia dup aceea le cer banii și ce mai au de valoare, efectul e garantat, aveți cuvântul meu, nici nu mai au timp să se gândească, se scormonesc prin buzunare după bani și-și scot bijuteriile cu o viteză apreciabilă, pentru cine știe să o aprecieze, firește, îmi amintesc că odată l-am pocnit pe unu de trei ori în nas și ăla tot nu se dumirea, îi ajunsese sângele până la acul de la cravată și el se tot holba la mine ca la un film de groază, scoate banii, fraiere, i-am spus, până nu mă apuc să ți-i caut prin burtă cu cuțitul, nu aveam cuțit la mine dar îmi plăcea mult replica, o văzusem într-un film mexican și o foloseam de câte ori aveam prilejul, pe mine mă făcea să râd, dar pe gringo îi apuca tremuratul și se albeau ca niște stafii, și-ar fi vândut sufletul diavolului doar ca să scape de mine, dar nu scăpau niciodată, polițai nu prea mai erau pe stradă de când cu explozia, până atunci mișunau ca termitele, nu puteai să strănuți din cauza lor, te legau fără să te întrebe care-i treaba cu tine, asta până la explozie, spuneam, dup-aia s-au ascuns toți ca niște șobolani, s-a dus dracului siguranța străzilor și alte baliverne administrative, s-au ascuns prin buncăre doldora de hrană crezând că vor scăpa, dar n-au scăpat, de fapt au scăpat doar ăia care-au dat ortu popii la cataclism, restul nu, au rămas prizonierii propriei cărni, nu mai spun de carnea asta de pe ei care-a-nceput să crească ciudat, avea unul o căpățână cât trei și ochii cât gămălia de la ac și-o voce subțire de castrat, nu puteam nici să-l pocnesc că mă umfla râsul și oricum monstrul părea drogat, se mișca legănat de ziceai că plutește, ca o sfoară prinsă de-un balon zburător, nu știu ce căuta pe străzi, poate-l dăduseră afară din buncăr pentru că-i crescuse capul și nu mai aveau loc de el, altul se frângea din mijloc dacă-i fluierai mai ascuțit lângă ureche, se întâmpla ceva în el, i se rupea coloana vertebrală și făcea unghi drept, după aia se îndrepta încet, dar dacă-l fluierai se rupea din nou, ce să zic, lumea era mai mult un coșmar, dar mie-mi convenea, se potrivea cu felul meu și mă simțeam bine, deși nu era bine pentru nimeni, ca să fie clar, alea au fost zilele în care am cunoscut-o, se plimba pe malul apei, ca o nălucă, la început am crezut că am luat-o eu razna, dar nu, era o doamnă cutreierând împrejurimile așa că am întrebat-o de sănătate, nu s-a speriat de mine, ba chiar mi-a zâmbit, chestie care m-a făcut să mă întreb nu dacă e nebună ci cât e de nebună, zicea că se bucură să mă vadă, ei, na! i-am spus, cred că ești prima ființă omenească de care aud așa ceva, da, îmi spune, de vreo câteva săptămâni n-am mai văzut decât monstruozități, tu de ce nu te-ai transformat ca ceilalți, nu știu, îi zic, poate eu m-am transformat înaintea lor dar pe dinăuntru, eu sunt hidos unde nu se vede, ok, zice, ești puțintel cam dramatic, dar, oricum ar fi, sper că nu ai să-mi faci vreun rău, nu am rănit vreodată o doamnă, am zis și am continuat drumul alături de ea până ce am ajuns ajuns la mine acasă, de fapt la ce mai rămăsese din ea, o ruină fără geamuri și cu pereții căzuți, acolo m-am apucat să fac un ceai, o, ce bun ar fi un vin a zis ea pe un ton care m-a răscolit mai mult decât orice până atunci, n-am mai băut un pahar de la explozie, a continuat și am simțit că iau foc, nu știu de ce, am avut o criză urâtă, m-am apucat să urlu disperat și-n același timp mă minunam că eu sunt cel care face asta, oamenii sunt capabili de chestii neașteptate îmi șoptea dinăuntru o voce înțeleaptă, în vreme ce tot eu simțeam că în mine se va rupe ceva și mă voi prăbuși de durere, dar ea s-a apropiat, mi-a luat mâna și am simțit că mă liniștesc, ruptura care mă chinuia s-a stins într-o clipă, hei, i-am zis, cine ești de fapt, mi-a zâmbit ca prin vis și-a ieșit din casă printr-o gaură din perete, am fugit după ea dar se depărta ca Fata Morgana, na, îmi spun, am ajuns să am și eu vedenii ca toată lumea, chiar o fi sfârșitul lumii, apoi m-am trezit cu ea lângă mine, alo, îmi șuiera, nu mai zbiera că cine știe ce arătări vine peste noi, doar știi că umblă peste tot, gata, ți-ai revenit, hai, ridică-te, nu-mi venea să cred, cică delirasem vreo jumătate de oră, trebuie că sunt foarte bolnav, m-am gândit, ar trebui să-mi iau tălpășița spre locuri mai calme, poate la munte, în vreo cabană neatinsă de radiațiile astea nenorocite, ea, ghicindu-mi gândurile, a spus, hei, e deja prea periculos pentru noi pe aici, poate ar trebui să căutăm un loc mai ferit, am privit-o zâmbind, uitasem ce bine e să ai pe cineva alături, știi poezii, am întrebat-o, normal, a răspuns ea fără să ezite, poezii și povești, orice îți dorești, m-a umflat râsul, doamnei nu părea să-i lipsească hazul, atunci spune-mi o poveste, o poveste despre tine și ea a zis simplu „ok!” și mi-a zis o poveste cu zâne, hai că-ți bați joc de mine, i-am zis printre dinți, exact înainte să adorm, dar ea și-a continuat povestea de parcă nu m-ar fi auzit, poate nici nu m-a auzit și-s fost totul doar în capul meu, am nevoie de o oglindă, vreau să fiu sigur că nu-mi crește și mie căpățâna, dacă se întâmplă asta sunt terminat, întotdeauna mi s-a părut că sunt frumușel, dacă devin hidos chiar am terminat-o, m-am trezit, dar eram singur, nici mă măcar nu m-am mirat, am plecat grăbit în oraș, pe străzile pustii abia dacă se vedea câte o pisică alunecând ca o nălucă pe lângă ziduri, ar trebui să plec naibii de aici, poate că e singura soluție, dar unde este ea, ar fi mai bine cu ea, atunci am văzut-o, hei! am strigat scurt și ea mi-a făcut fericită cu mâna, cred și eu că fericită, era înconjurată de cinci matahale hidoase care o priveau fără să-i facă nimic, doar o țineau între ele prizonieră, dacă m-ar întreba cineva de ce, n-aș ști să răspund, m-am dus peste ei cu furie și i-am pus la pământ, nici unul din ei nu a schițat vreun gest de apărare, păreau că nu înțeleg ce li se întâmplă, am luat-o de mână și-am tras-o după mine pe niște străduțe înguste, hei, i-am spus enervat, de ce ai plecat, am ieșit să caut ceva de mâncare, a răspuns, speram să mă întorc înainte să te trezești, n-am apucat să găsesc nimic, însă, chestiile alea m-au încolțit și m-au ținut la mijloc fără să-mi ceară sau să-mi facă nimic, poate ești foarte norocoasă, am mârâit, poate sunt norocoasă, a continuat ea, de parcă nu m-ar fi auzit.